Curmal

(finic, phoenix dactylifera)

Acest arbore de o tropicală splendoare creşte la mama lui tocmai prin insulele Canare, în oazele uscatei Sahare ori în Asia nemuritoare. În Europa se cultivă mai ales prin Italia scăldată de mare şi-n Francia cu coastelei de-azur primitoare, iar la noi prin unele case de verdeţuri iubitoare sau prin florăriile mai cu stare, ca plantă decorativă (dar nu chiar arborele cel mare, fugiţi naiba :)) ►Curmalele au un gust vinos şi dulce, cu oarece asemănare cu-al smochinei, însă cam greu la digerare, din care pricină copiii ce se-nghesuie să le hăpăie, mai ales în ajunul sărbătorilor cardinale, nu trebuie lăsaţi să mănânce toantă rezerva de curmale a lui mămica, nu de alta, dar ca să nu-i apuce burtica... Medicina veche aprecia că fructele de curmal înmoaie tusea (din care cauză erau considerate ca făcând parte din cele 3-4 fructe pectorale, alături de stafidele de smochin, de struguri et alii angarale) şi prescria curmalele sub formă de ceaiuri anticatarale (infuzie de 50 g fructe la litru).



Ia uite-i cum se strâng, românaşii... Le e dor de Casă, dragii de ei.
La portiță la Gheorghiță...