Degetar

(degetariţă, degeţel, ţâţa oii, digitalis ambigua)

Erbacee frumoasă, dar tare veninoasă, cu frunzele în formă de lance şi cu flori mari, galbene, în formă de clopoţei, cu mârtacii clincheţei, ce-nfloreşte în iunie-iulie prin păduri, prin locuri virane & suri, prin colţuri de grădini părăginite, de la câmp până la munte, chite-chite ►Medicina veche îi cunoştea calităţile benefic-afurisite, principiile şi efectele emerite şi îi întrebuinţa frunzele sub formă de praf, de tinctură sau de ceai, în cantităţi bine dichisite. Această plantă conţine principiul numit digitalină, din care se face un cunoscut medicament, foarte util în anumite boli de inimă. Degetarul sau digitala reglează bătăile cordului prea grăbit or uşor poticnit, măreşte cantitatea urinii, scade virulenţa temperaturii, de aceea se foloseşte de bolnavii cu aritmii (bătăi neregulate ale inimii), de cei care suferă de dropică (boală de apă, cum îi zic poporanii) şi-n bolile fierbinţelii, cum ar veni: cînd se aprind plămânii (penumonii), febra tifoidă (lingoarea) et alii boli naşparlii... ►Însă digitala este un medicament în fond otrăvitor, să ştii, şi nu trebuie luată în doză mare - şi în nici un caz de copii -, nici prea multe zile în şir, ca să nu se înmulţească în corp otrava ierbii, riscând să omoare bolnavul, în loc să-l ajute ca pe oamenii vii... ►Astăzi există medicamente speciale pe bază de digitalină, ca de exemplu celebrul şi ieftinul digoxin, aşa că nu mai trebuie să ne muncim cu ceaiurile de degetar, decât, eventual, sub îndrumarea strictă a unui fitoterapeut de excepţie (şi cardiolog pe deasupra, atenţie...).

Vezi de asemenea:

Chita de clopoţei, cu mârtacii clincheţei...

Dediţei

(adormiţele, dediţei, sisinei, sufleţele, vânturele, anemone pulsatilla).

Pe cât sunt la nume de drăguţei aceşti sisinei (auzi tu: adormiţele, sufleţele, vânturele... :) ), pe atât de veninoase sunt plăntuţele astea, cu frunze şi fructe păroase şi cu florile în formă specifică, de clopoţei, albastre-violacei, ce se pot culege prin martie-aprilie, pe coline uscate, prin poieniţe cu muri, prin mărginimi de păduri ►Poporul folosea dediţeii îndeosebi la vopsit, dar babele făceau din frunze de dediţă un ceai cu care se spalau ochii înroşiţi (obosiţi) ● din planta întreagă, cu flori cu tot, se făceau de asemenea băi contra bolilor de piele.

Vezi de asemenea:

Anemone-dediţei, moare mândra după ei

(la propriu, dacă nu e atentă, hey !)

Dafin

(lurbăn, laurus nobilis)

Dafinul este un arbust veşnic verde, originar din sudul Europei, de prin Cyprus sau din ţinuturile Penelopei, cam de pe-acolo pe unde hălăduiau ciclopii, având nişte fructişoare de forma şi mărimea măslinelor uşoare, cu gust acriu şi aromatic ca o floare, fiind cultivat şi pe la noi ca plantă ornamentală şi finuţ mirositoare, prin casele mai cu stare, îndeosebi ►Frunzele sale odorate & kaki sunt cunoscute de toate gospodinele şi gospodinii, cum ar veni, sub numele de foi de dafin ►Din fructe se extrag uleiuri şi alte substanţe aromitoare utilizate în medicina veche ca tonice (întăritoare) şi stimulente (aţâţătoare), precum şi pentru prepararea unei alifii grozave (din frunze şi boabe), mult apreciată de expertele babe (ajuta la vindecarea mai rapidă a rănilor).

Vezi de asemenea:

Dafinărie de sacsie :)

Crenguţa de dafin