Cucută
(buciniş, dudaie, conium maculatuni sau aethusa cinapium sau cicuta virosa)
Dacă vreţi să ştiţi cum arată planta ai cărei strămoşi vegetali, dimpreună cu nişte concetateni prea de tot kknari, l-au ucis acum 2000 de ani pe filosoful Socrate (fiindcă în timp ce Socrate ista avea cirumvoluţii nenumărate, iar pe deasupra şi bine reliefate, contimporanii săi, pe lângă că aveau circumvoluţii subdezvoltate, aveau şi căpăţâni patrate & suflete moarte, plus că erau mai fuduli şi ca Darius al lu Istaspe), fiind forţat de aceştia (care ulterior îşi vor pune cenuşă în cap, păi cum drea') să bea zeamă de cucută rea, în timp ce prostovanii cică mai mari ai orei ăleia beau vin de Capadocia, n-aveţi decât s-o pândiţi înflorind în iulie-august, pe lângă garduri şi colţuri dosnice, prin locuri părăginite or josnice, unde veţi găsi cucuta mare şi pe cea mică, iar pe cea şi mai veninoasă, adică, o găsiţi prin mlăştini, bălţi, ape stătute, unde doar broaştele râioase orăcăiesc vrute şi nevrute ► Frunzele de cucută mică seamănă, atenţie, cu cele de asmăţui şi de pătrunjel, cu care se pot confunda de vreun culegător căscăţel, punându-se, doamne-fereşte, în salate sau în ciorba de miel ► Oltenii zarzavagii folosec tulpinile de cucută mare – destul de solide, după ce se usucă la soare – ca araci sau ca martori pentru straturile lor de roşii sau de alte legume cărora le place să stea-n picioare, chit că nu prea sunt în stare ► Deşi e aşa otrăvitoare, cucuta e însă şi folositoare, dacă e folosită cu grijă şi răbdare ► Babele de altădată făceau oblojeli cu frunze de cucută spre a potoli durerile la umflături ori scurtă (ghinduri, ganglioni, scrofule, la gât, pe subt braţ ori sub burtă), iar sămânţa de cucută prăjită în seu de vită o întindeau pe-o cârpă mai mult or mai puţin ponosită şi-o puneau la gâlci (în caz de amigdalită) ■ cu zeamă de cucută fiartă, amestecată cu seu de bou, se spala rana în muşcătura de şarpe rău or de dudău.
Dacă vreţi să ştiţi cum arată planta ai cărei strămoşi vegetali, dimpreună cu nişte concetateni prea de tot kknari, l-au ucis acum 2000 de ani pe filosoful Socrate (fiindcă în timp ce Socrate ista avea cirumvoluţii nenumărate, iar pe deasupra şi bine reliefate, contimporanii săi, pe lângă că aveau circumvoluţii subdezvoltate, aveau şi căpăţâni patrate & suflete moarte, plus că erau mai fuduli şi ca Darius al lu Istaspe), fiind forţat de aceştia (care ulterior îşi vor pune cenuşă în cap, păi cum drea') să bea zeamă de cucută rea, în timp ce prostovanii cică mai mari ai orei ăleia beau vin de Capadocia, n-aveţi decât s-o pândiţi înflorind în iulie-august, pe lângă garduri şi colţuri dosnice, prin locuri părăginite or josnice, unde veţi găsi cucuta mare şi pe cea mică, iar pe cea şi mai veninoasă, adică, o găsiţi prin mlăştini, bălţi, ape stătute, unde doar broaştele râioase orăcăiesc vrute şi nevrute ► Frunzele de cucută mică seamănă, atenţie, cu cele de asmăţui şi de pătrunjel, cu care se pot confunda de vreun culegător căscăţel, punându-se, doamne-fereşte, în salate sau în ciorba de miel ► Oltenii zarzavagii folosec tulpinile de cucută mare – destul de solide, după ce se usucă la soare – ca araci sau ca martori pentru straturile lor de roşii sau de alte legume cărora le place să stea-n picioare, chit că nu prea sunt în stare ► Deşi e aşa otrăvitoare, cucuta e însă şi folositoare, dacă e folosită cu grijă şi răbdare ► Babele de altădată făceau oblojeli cu frunze de cucută spre a potoli durerile la umflături ori scurtă (ghinduri, ganglioni, scrofule, la gât, pe subt braţ ori sub burtă), iar sămânţa de cucută prăjită în seu de vită o întindeau pe-o cârpă mai mult or mai puţin ponosită şi-o puneau la gâlci (în caz de amigdalită) ■ cu zeamă de cucută fiartă, amestecată cu seu de bou, se spala rana în muşcătura de şarpe rău or de dudău.
