Ceapă

(allium cepa)

Originară din Asia străveche, liliaceea ceapă e între divinele legume aproape făr' de pereche ! Binecunoscută în orice familie sau bucătărie, de la bordeiu' îngropat în glie şi până la simandicoasa împărăţie, ceapa e bienală sau trienală în cultură, aşa după cum orice grădinar sau gospodar ştie, şi perenă în sălbăticie. Îi plac îndeosebi ţinuturile umede şi călduroase, dar sub mantaua zăpezii groase rezistă bine şi-n continentele mai geroase, are nişte rădăcini firoase, tulpini bulboase, care pe sub pământ îşi fac case (aşa-numitele tulpini cepoase), frunze tubuloase, lungăreţe şi borţoase (în cazul fuştilor mămoase), foarte hrănitoare şi gustoase nainte s-apară semicioarele numeroase, inflorescenţe globuloase, ca nişte gingaşe bulgăraşe de argint în bradul de Crăciun clincheţind, ceapa având însă un miros cam puţind, ce-i drept, iute şi puternic de te trăzneşte-n pept şi te face uneori să lăcrimezi ca un copchil cam epilept ori ca un om drept care, deşi ştie că e muult mai bun şi dăştept decât contingentu-i inept, dar cică shogun, e tratat ca un prostovano-nebun, sau cum dreq să vă spun...? ► Primăvara, când se apropie Paştele iar natura înviază odată cu Zeul cel blând şi iubit, când privighetoarea sfântă "cântă, iar liliacul e-nflorit", se culege ceapa verde din răzorul înfrunzit, în caz că de cu toamnă de samulastră sau orceag să le semeni te-i îngrijit (apoi le-ai şi plivit), de la care se consumă atât bulbul frăgezit cât şi frunzele mustind de vitamina C şi multe altele, ori (prin iulie) se smulg din pământ doar cepele şi se ţin în cămări sau depozite, putând fi conservate cu iernile, cu condiţia să fie păstrate în locuri uscate, iar cepele să fie nu prea umflate, sănătoase şi curate ► Neîndoielnic, ceapa se numară printre campionii legumelor binecuvântate (cel puţin din punctul de vedere al rumânului frate şi cu codrul, şi cu răzorul de bucate) ; de-un paregzamplu, fasolea, cartoful, morcovul, usturoiul şi alte legume din bucătăria omului de rând mai pot lipsi din când în când, însă ceapa aproape nicicând, decât dacă eşti prea bolnav, cu stomahul/ ficatul cam lingav sau cam plăpând. Dacă n-ar fi fost realmente foarte valoroasă, ceapa nu s-ar fi aflat, de când e lumea, practic pe orice masă, aloo ; ea conţine atât elementele nutritive de bază, aşa-numitele albuminoide, fundamentale în ecuaţia vieţii organice, cât şi vitaminele A şi C, în lipsa cărora orbeşti ca puicuţele galice sau faci scorbut precum năierii blocaţi în gheţăriile arctice. Dar să nu mint :vitamina C se mai găseşte şi-n varza murată din butoaile clasice, precum şi-n "şuncă" (cum numesc ţăranii slăninile), pe care însă ai noştri n-o pot consuma decât cu... ceapă, cu murături şi iuţeli năprasnice şi cu vin roşu, servit de aprige sau mieroase - după caz, naz şi praz - cârciumărese ori giupânese paharnice, o experienţă milenară spunându-i rumânului ceea ce savanţii au descoperit abia mai încoace, bunăoară : şi anume, faptul că ceapa şi vinul roşu – băut cu măsura chioară, deci cel mult cu-o oală, iar nu cu-o damigeană pe sară, aloo...
– neutralizează excesul de grăsimi din papară şi fluidifică sângele negru şi gros ca o smoală, preîntampinând infarctul de animioară ► Ceapa nu are decât două defecte, bey fraţilor : mirosul specific, pătrunzător, care te face cam respingător, mai ales faţă de cei ce-au uitat c-au plecat din popor, precum şi gustul cam iute uneori, ce poate deranja stomahul mai sensibil ori mai bolnăvior ► Io vă asigur însă că oricine, ei bine, şi cei cu burdihane de câne, şi cei cu stomahuri mai fine, şi-ar linge deştele ca şi cum ar fi miere de albine, după ce-ar gusta reţetele astea sanda-marine: antricot cu ceapă prăjită, ceapă umplută cu carne, creier cu ceapă, piure de ceapă, şalău umplut pe ceapă prăjităAplicaţii tradiţionale cu ceapă: se ia o ceapă de apă, se coace în spuză până se moaie sau crapă, se scoate miezul şi se pune în locul acestuia o bucăţică de lumânare de seu de oaie sau de capră, se leapădă coaja şi aşa caldă cum e se aplică pe buboi sau dalacă ■ ceapa se mai pune la gâlci (la amigdalele congestionate de nu mai poţi nici să plângi), la surpături (la heriniile inghinale, ce apar uneori când cazi violent în brânci, dar încă nu te frângi), la răni (nu prea adânci), la înţepături de insecte zăbăuci (albine sau viespi, când le superi şi nu ştii să fugi ) etc.

Vezi de asemenea: