Ciumăfaie

(alaur, bolăndariţă, ciuma fetei, cornuţă, laur, mărul porcului, turbare, datura stramonium)

Această iarbă otrăvitoare cu miros greţos (aproape el singur f.veninos, de ţi se-ntoarce stomahul pe dos) înfloreşte în iulie-august prin locuri unde din fericire n-ajunge copilul curios şi nici animalul nebunit de muşte sau călduri, aşadar prin dărâmături, locuri pustii, garduri fistichii, drumuri demult părăsite, grădini părăginite, unde doar vântul turbat sau muma pădurii mai face câteodat' vizite ► Medicina veche aprecia că frunzele şi seminţele de ciumăfaie lucrează ca antispasmodic şi narcotic (adormitor), ca şi macul inzilor, dar aplicaţia asta se face după ştiinţa doctorilor, mey, nu a poeţilor ► Babele de la ţară luau câteva seminţe de ciumăfaie, le pisau într-o cristelniţă sau într-un hârb de tigaie, puneau tochitura în apa unei linguri şi-o dădeau la beut bolnavilor de friguri ■ pentru urdinare (diaree) se luau seminţe dintr-o măciulie de ciumăfaie, se ardeau sau mai bine zis se coceau (tot într-o tigaie), apoi se făceau praf ca boiaua de păstaie sau ca praful de pe cărţile de tarrot (necitite de la paşopt), care praf se împărţea în 9 părţi egale, din care 8 (opt) se aruncau undeva într-o căldare de gunoi (având grijă să n-ajungă la ea f'un cocoş or f'un răţoi), iar partea care rămunea se împărţea şi ea în 3 părţişoare egale şi se dădea să bea, într-o lingură sau ceva, bolnavului cu burta moale, câte una în cele 3 dimineţi următoare ■ în perioadele cumplite de ciumă, când boala dreaqului secera familii întregi, de la pruncul din albie până la a mamei mumă, se spunea că cei ce-şi afumă casele cu torţe sau bolbotăi din ciumăfaie uscată au şansa să-şi salveze măcar vreun băietan ori vreo fată, să rămână de sămânţă în urmă şi să nu piară tot neamu' deodată ►În farmaceutica modernă, ciumăfaia constituie materie primă pentru fabricarea unor preparate medicamentoase ce se administrează în boli cardiace, digestive, nervoase (dar numai după ale doctorului reţete simandicoase, aloo...)

Vezi de asemenea: