Ciuperci comestibile

(bureţi)

Ciupercile sau bureţii, cum le zic oamenii la deal, sunt printre cele mai hrănitoare şi mai delicioase produse din tot regnul vegetal, concurând împreună cu mazărea, fasolea uscată, lintea, grisul, fulgii de ovăz şi făina propriu-zisă de moară pentru titlul de carne vegetală. Un kg de ciuperci uscate este mai nutritiv decât un kg de carne, – indiferent că e de vită, de porc, de găină sau de peşte, fireşte. Bureţii sunt de asemenea foarte bogaţi în vitamine (în special vitamina B) şi-n săruri minerale de sulf, fosfor, fier, cupru, precum şi în zaharuri, domenii în care, după unii, sunt staruri ► Problema mare cu ciupercile – care cu toatele cresc şi-n mod spontan, natural, găsindu-se aşadar din abundenţă prin păduri sau prin alte locuri cu pământ cât de cât umed şi afânat ca un bălegar – este că nu oricine se pricepe să deosebească bureţii buni, comestibili şi folositori, de cei otrăvitori, şi de aceea, din păcate, au loc accidente fatale, adeseori, întrucât se ştie că ciupercile necomestibile conţin muscarină, o otravă nu chiar de duzină, aloo... ► Mai ales în ultima vreme, când probabil datorită sărăciei, iar unii zic că datorită liberei iniţiative şi democraţiei, comercializarea ciupercilor a ajuns la mare preţ şi când ciupercile se vând prin pieţe, târguri şi oboare de către orice precupeţ nătăfleţ sau moş mai mult etilico-pizdeţ, decât egzpert pădureţ în bureţ, oamenii - în lipsa unor organe de protecţia consumatorului silitoare - au cumpărat uneori ciuperci otrăvitoare, cu consecinţele de grea rigoare. Acest lucru s-a putut întâmpla şi din pricina faptului că, după cum au constatat cercetătorii, în ultimul timp se pare că s-au produs mutaţii genetice surprinzătoare în regnul ciupercilor comestibile sau folositoare, astfel că unii bureţi, despre care se ştia până acum că se pot mânca, ba chiar linge din farfurioare, au devenit otrăvitori ca drea, atenţie, frăţioare...! :shock: ► În continuare, am să încerc să fac pentru voi o succintă prezentare a celor mai cunoscuţi bureţi de pe la noi, cu precizarea că sursele mele de informaţie sunt nişte cărţoi ce se aflau încă din secolul 19 în circulaţie, aşa că nu sfătuiesc pe nimeni să se-apuce a culege ciupercile doar pe baza prezentării din acest micuţ dicţionar, mai mult o expunere de poeticească graţie, decât de doftoricească indicaţie, aloo, fiind mai înţelept aşadar să le cumpere de la o unitate specializată de stat ori de la un negustor serios, autorizat şi verificat, aşa cum se cade să facă, de altfel, orice om responsabil şi luminat ► Iată cam care ar fi bureţii comestibili (nu le dau şi pozele, pentru că n-aş vrea să creez nici o confuzie, pricepeţi, bre...?) : ■ Buretele bălos are pălăria vâscoasă, netedă, cu marginea uşor răsucită-n sus, caraghios-măros, carnea albă şi cu miros mumos. Îl găsim în pădurile de fag şi de brad, toamna, pe jos ■ Buretele creţ, aseamănător cu-o conopidă cu aer glumeţ, are carnea fragedă şi miros apetisanto-isteţ. Îl găsim toamna prin păduri, numai pe trunchiul sau cioturile copacilor bătrâni şi nu prea duri ■ Buretele de nuc, zis şi păstrăv de nuc, are pălăria cărnoasă, galben-roşiatică, asemănătoare c-un evantai de eunuc, carnea albă, cu miros pătrunzător şi cu gust plăcut, de aromat suc. Îl găsim pe trunchiul nucilor, fagilor şi ulmilor din păduri, deci nu pe jos, printre putrede uscături ■ Buretele de spin are pălăria cenuşie, cărnoasă şi durdulie, bătând spre margini în purpurie, iar la centru în verzulie sau gălbie, lamelele albe trăgând la rându-le spre gălbui, piciorul fiind neted, alb şi lucitor ca un nichelat cui, carnea albă, violacee sub pieliţă, cu gust dulce de alviţă şi fără nici un miros, ca o garofiţă. Îl găsim exclusiv pe pământ prin păduri, vara pe călduri ■ Buretele şerpesc - zis şi pălăria şarpelui, câteodată, deşi mai există o pălărie a şarpelui otrăvitoare, aşa că vezi să nu le confunzi, frăţioare... - are pălăria oval-convexă, mamelonată, acoperită cu solzi imbricaţi ca nişte ţiglişoare brunişoare şi cu-o pieliţă ce acoperă o carne albă, cu miros şi gust plăcut, de pâinişoare ■ Buretele oilor are mai multe pălării, de culoare brun-gălbii, cu picioarele albii, de talie joasă, reunite într-o tulpină cărnoasă, carnea alburie, puţin amăruie, miros plăcut, care te-mbie. Îl găsim în grupuri mari, mai ales toamna, pe subt brazi şi pini muşchetari ■ Buretele vacii are pălăria cărnoasă, galben-roşioasă, deprimată la centru ca nişte potire, cu papile subtile, lamele concrescute, dese şi multe, sucul lăptos, fără miros, la început dulce, apoi acricios. Îl găsim vara-toamna prin pădurea de brad şi fag umbros ■ Bureţii călugăreşti, cu pălării numeroase, brun-cenuşăroase, reunite într-un singur trunchi prin picioruşe gingaşe, cu carnea albă, gustoasă şi care frumos amiroasă. Îi găsim toamna, exclusiv pe rădăcinile şi trunchiurile bătrânilor stejari, care-n codru' rumânesc nu sunt chiar rari, aloo... O singură bucată din aceşti bureţi poate cântări şi 15 kilo !:shock: ■ Bureţii de conopidă, zişi şi barba caprei, bureţi creţi, creţişori, curălice, laba mâţei, meloşeli, opintici, togmăceli, sunt de culoare alb-murdar, ca de vată îmbibată, cu tulpină îngroşată, neregulat ramificată. Îi găsim vara şi toamna toată, mai ales prin pădurea de brad umedă, răşinată şi puţin umblată ■ Bureţii de mesteacăn, zişi şi pâinişoare, au pălăriile cărnoase, brun-galbene ca nişte scorţişoare, variabile totuşi ca formă şi culoare, cu picioruşe groscioare, aproape complet goale pe dinlăuntru şi gălbioare, lamele de culori variate (roşii, galbene, brune), lucitoare, late şi dese, carnea gălbuie cu miros aromatic, foarte plăcut. Îi găseşti grupaţi la un loc prin păduri, toamna, exclusiv pe pământ Bureţii de prund, zişi şi bureţii de rouă, au pălăria galben-brună ca scorţişoara nouă, nu prea cărnoasă şi cu lamele alburii, cu pas de distanţare relativ rar, carnea albă, cu gust amar, însă parfumată ca un star (din care cauză se întrebuinţează la supe ca şi condiment, după cum ştie orice maestru bucătar). Îi găsim mai mulţi la un loc prin păduri, de primăvara până în al toamnei ultim pătrar ■ Bureţii de stejar, zişi şi păstrăvi roşii de stejar, sunt de culoare roşie ca sângele sau roşie-închisă, mai rar, au pălăria întreagă sau purtată de un picior scurt şi oarecum lateral, din care la coacere iese un lichid roşu plenar. Îi găsim vara şi toamna pe trunchiuri de arbori, mai ales de stejar, normal. ■ Bureţii flocoşi, zişi şi flocoşei, au pălăriile gălbui-roşiatice ca nişte iuţi ardei, cu marginea răsucită în jos, ca streaşina unui bordei, cu lungi peri alburii pe ele (flocoşele), cu carnea lăptoasă şi acră, cu gust de pădureţe mere. Îi găsim vara-toamna, exclusiv pe pământ, în păduri de mesteacăn, parcă plângând. Această ciupercă, deşi este socotită de savanţi cam veninoasă, la noi se mai mănâncă, şi chiar uneori de-ntreaga casă, iar pe urmă ne mirăm că ni se apleacă la masă... ■ Bureţii galbeni, zişi şi cigă mică, gălbinele, gălbiori, unghia caprei, urechiuşe, urechiuşi, de culoare bineînţeles ca de gălbenuşi, cu pălării cărnoase, lamele groase, distanţate, cărnuri albe, spre margini cam gălbinate, miros plăcut, cu gust cam pipărat, însă nu prea mult. Îi găsim vara şi toamna în mici grupe, strânşi ciuciumiş, prin păduri de fag, de brad sau mestecăniş ■ Bureţii vineţi, de culoare violet-închisă, au pălării cărnoase, cu lamele groase, distanţate, picioruşe bulboase şi păroase, carnea moale, ce nu miroase. Îi găsim printre frunzele uscate din pădurile ex-umboase, vara-toamna ■ Iuţişorii, zişi şi bureţi acri, bureţi galbini, bureţi iuţi lăptoşi, bureţi piperaţi, bureţi usturoşi, au pălăria albă la tinereţe, iar spre bătrâneţe cam gălbenoasă şi compactă, netedă sau rugoasă şi glabră (fără peri), cu marginile ondulate şi răsfrânte-n jos, lamelaj des, alb or gălbenos, piciorul alb, scurt şi cărnos, carnea albă, fragedă, piperată, fără miros şi cu mult lapte alb şi acru, totuşi gustos. Îi găsim prin păduri, vara şi toamna, mai mult pe jos ■ Ciuciuleţii, zişi şi bureţi de iarbă, bureţi de pajişte, bureţiori, ciocârţi, ciuciulaşi, cocârle, cocârţi, au pălărie subţire, convexă sau plană, galben-roşcalie, lucitoare, alburie şi brăzdată pe margine, gust şi miros specific de usturoi, tocmai bun de asortat cu oţet & oloi. Îi găsim vara-toamna, în grupe izolate, prin păşuni uscate, pe coaste, pe marginea drumurilor şi-a pădurilor ■ Râşcovii, zişi şi bureţi dulci, opintici, pâinea pădurii, pita lui Dumnezeu, râşcovi de brad, râşcovi de fag, roşcovi, roşcovani, au pălăria cărnoasă, la început convexă, apoi plană, sau chiar uşor pădinoasă, ca o pâlnie, cu marginile răsfrânte, de culoare portocalie, roşu-cărămizie sau gălbie, carnea fragedă, galben roşcalie, cu miros plăcut, cu lapte mult, foarte buni de mâncat, pretându-se şi la sărat & păstrat. Îi găsim vara-toamna prin poeniţele din pădurea de fag (p.s. roşcovanii îţi sar pur şi simplu în ochi în pădure, chiar dacă ai plecat de fapt după mure sau după vreun iepure ; cei bătrâni sunt mari cât o farfurioară, cu pălărioarele mâncate de viermi, păi cum dară, şi foiţele de dedesubt înverzite iară. În pădurea de brad, râşcovii sunt altfel coloraţi decât în cea de fag: au pălăriuţele albastre-verzui pe deasupra, în loc să fie roşcate, ca la roşcovanu frate, şi mai au pe ele un fel de brâie, ca cele de pe cioturile copacilor căzuţi în cărăruie) ■ Barba caprei, zisă şi burete creţ, creasta cocoşului, meloşel, togmăgel, este o ciupercă mare, însă fragilă ca un cojonăcel, cu tulpina cărnoasă, groasă, de culoare galben-roşcoasă, care la vârf se ramifică în ramuri cilindrice, netede. O întâlnim prin pădurea umbroasă, în septembrie-octombrie ■ Sbârciogii groşi, zişi şi pupi, cu pălăria brun-roşcată sau brun-negriciosă, umflată, cărnoasă, cu aspect de ceară de stupi, picior gros, neregulat, învelit într-o pălărie ca o căciulă de mocănel curat, cu miros şi gust plăcut, aromat. Îi întâlnim în grupe măricele primăvara, prin pădurea de brad, fiind primele ciuperci ale anului proaspăt înviat. Fiindcă sbârciogii conţin acid helvelic, care este toxic şi se dizolvă în apă fierbite, se recomandă ca ciuperca să se opărească mai nainte, după care se poate găti, adăugându-i-se mirodeniile pendinte ■ Buretele boilor, zis şi mânătarcă ursească, pita sau turta vacii, văcuţă, titarci, are pălăria lată, puţin îndoită, deasupra gălbuie, dedesubt galben-mată, piciorul scurt, carnea albă, care devine albăstruie oxidându-se ca o gutuie după ce tai din ea o felie. O găsim toamna prin luminişul pădurilor de brad, printre ierburile mărunte din al iernii prag şi uneori, mai mult sau mai puţin din întâmplare, chiar pe bătătorita cărare. Această ciupercă e mai bună când e micuţă ca o mingiuţă şi se mai recunoaşte prin aceea că, fiind tare lipicioasă, are întotdeauna ceva agăţat de ea: ori o frunzuliţă gălbenoasă, ori un firicel de iarbă aţoasă. Uscată, se păstrează şi iarna toată, putând fi şi murată ■ Ciuciulenii, zişi şi ciuciulaţi, ciocolaţi, au pălăria subţire, castanie. Îi găsim vara prin iarbă încă verzulie ■ Bureţii groşi, zişi şi bureţi popeşti, seamănă cu mânătărcile lipicioase, însă au pălăria mai plină, ruginii-gălbenoase, şi picioruşele mai groase, roşiatice ca o pară, uşor zimţate pe dinafară. Sunt gustoşi ca o papară, când sunt fragezi, iar când îmbătrânesc gustul lor devine amar şi înţepător, deşi încă vag-dulceag. Îi întâlnim numai prin pădurea de fag ■ Ciuperca comună: o primă varietate – agaricus arvensis – are pălăria cărnoasă, albă, uneori pătată c-un galben de melasă, lamele albe, apoi alb-roşiatice şi la urmă brun-închise, piciorul alb, gol sau spongios, carnea albă, gust plăcut şi apetisant miros. O întâlneşti vara-toamna când mergi pe jos, la loc mai umbros; a doua varietate – agaricus pratensis –, cu pălăria alburiu-cenuşie, lamele gri-prune, apoi brune, carnea albă, compactă, cu miros plăcut şi-un gust anume, o poţi culege vara-toamna prin livadă şi pădure; în fine, a treia varietate – agaricus silvaticus –, cu pălăria cărnoasă, brun roşcată, carnea albă, care în atingere cu aerul devine gălbui-arămată, cu miros plăcut şi la gust apetisantă, o întâlnim toamna prin pădurile de pantă ■ Ciuperca de gunoi – sau nană –, clasica ciupercă de ciupercărie, are pălăria cărnoasă, alb-roşiatică sau alb-brunie, mătăsos-păroasă, lamele roşiatice, dese, piciorul cărnos, cilindric, alb, glabros, carnea moale, compactă, albă, devenind roşiatică sau brună când o tai ca s-o găteşti în sos, gust nemaipomenit şi plăcut miros. Creşte vara şi toamna prin livezi, păduri sau pe mai mănoase şi umede câmpii, precum şi - cum spuneam - în marile or micile ciupercării Mânătârcile, zise şi hirbi, hribi, hrighi, mănătarcă, minătarci, minătârci, mitatci pietroase, nitarci roşii, pitarci, au pălăria cărnoasă, glăvroasă, foarte bombată, brun gălbuie, uneori galben-maronie, umedă la suprafaţă, picior gros, ţeapăn ca de raţă, galben roşiatic sau brun, adeseori umflat la bază, aproape grăsun, carnea albă, puţin roşiatică subt al pielii zăbun, miros şi gust f.bun. Le putem găsi vara şi toamna prin păduri umbroase şi prin poieniţele cu flori, fiind foarte apreciate de cunoscători ► Nota bene: dintre ciupercile comestibile se întrebuinţa pe vremuri în scop terapeutic buretele de nuc, astfel: fiert în lapte dulce, într-o oală sau într-o căldare, se punea apoi între nişte petice şi se înfăşura trei zile la rând pe pântece pentru rast (splină mare).