Arnică

(carul pădurilor, carul zânelor, podbal de munte, arnica montana).

Arnica sau carul zânelor face parte din familia Compozitelor, ca şi albăstriţa, anghinarea, brusturele or captalanul, ceea ce-nsemnă că arnica ridică, adică, o singură floare spre soare, pe rămurelele principale, floare pe care cresc - prinse pe marginea antodiului, ca într-o horă de miros şi culoare - alte şi alte florioare-hurioare. O găsim prin fâneţele umede de la munte, lucru ce ne spune oarece despre pohta-i de seve multe. E slăbuţă la rădăcină şi tulpiniţă ca orice herbacee, în schimb e păroasă şi lipicioasă ca o focoasă femeie, cu doua-trei rămurele pe care cresc pălăriuţele gălbenele, de mor gâzele după ele ► Observaţie: arnica e plantă medicinală toxică, atenţie, cetitoriule !
Perioada de recoltare: se colectează pălăriuţele (antodiile) în iunie-iulie ► Doctorii de altădată apreciau că florile de arnică, într-o infuzie de 5 g/litru, sunt stimulente ale sistemului nervos, fiind tonice, în genere ► Fitoterapeuţii moderni (Bojor & Alexan) recomandă arnica în: Contuzii: comprese locale cu 10 ml tinctură la 100 ml apă de plumb (tinctura se prepară prin macerare, timp de 10 zile, a 20 g flori de arnică în 100 ml alcool). Laringită (răguşeală): gargară cu infuzie din o linguriţă flori la o cană de apă. Cicantrizant în răni uşoare: comprese cu tinctură de arnică (20 g flori macerate 10 zile în 100 ml alcool; în cazul plăgilor mai întinse tinctura se va dilua cu infuzie de muţeţel în proporţie de 3 părţi tinctură la 7 părţi infuzie).
Vezi de asemenea:

Ia uite-i cum se strâng, românaşii... Le e dor de Casă, dragii de ei.
La portiță la Gheorghiță...