avp - Mic dictionar de nume si leacuri vegetale românesti

Degetar

2008-05-29T23:05:00.005+03:00

(degetariţă, degeţel, ţâţa oii, digitalis ambigua)

Erbacee frumoasă, dar tare veninoasă, cu frunzele în formă de lance şi cu flori mari, galbene, în formă de clopoţei, cu mârtacii clincheţei, ce-nfloreşte în iunie-iulie prin păduri, prin locuri virane & suri, prin colţuri de grădini părăginite, de la câmp până la munte, chite-chite ►Medicina veche îi cunoştea calităţile benefic-afurisite, principiile şi efectele emerite şi îi întrebuinţa frunzele sub formă de praf, de tinctură sau de ceai, în cantităţi bine dichisite. Această plantă conţine principiul numit digitalină, din care se face un cunoscut medicament, foarte util în anumite boli de inimă. Degetarul sau digitala reglează bătăile cordului prea grăbit or uşor poticnit, măreşte cantitatea urinii, scade virulenţa temperaturii, de aceea se foloseşte de bolnavii cu aritmii (bătăi neregulate ale inimii), de cei care suferă de dropică (boală de apă, cum îi zic poporanii) şi-n bolile fierbinţelii, cum ar veni: cînd se aprind plămânii (penumonii), febra tifoidă (lingoarea) et alii boli naşparlii... ►Însă digitala este un medicament în fond otrăvitor, să ştii, şi nu trebuie luată în doză mare - şi în nici un caz de copii -, nici prea multe zile în şir, ca să nu se înmulţească în corp otrava ierbii, riscând să omoare bolnavul, în loc să-l ajute ca pe oamenii vii... ►Astăzi există medicamente speciale pe bază de digitalină, ca de exemplu celebrul şi ieftinul digoxin, aşa că nu mai trebuie să ne muncim cu ceaiurile de degetar, decât, eventual, sub îndrumarea strictă a unui fitoterapeut de excepţie (şi cardiolog pe deasupra, atenţie...).

Vezi de asemenea:

Chita de clopoţei, cu mârtacii clincheţei...

Dediţei

2008-05-28T23:04:00.003+03:00

(adormiţele, dediţei, sisinei, sufleţele, vânturele, anemone pulsatilla).

Pe cât sunt la nume de drăguţei aceşti sisinei (auzi tu: adormiţele, sufleţele, vânturele... :) ), pe atât de veninoase sunt plăntuţele astea, cu frunze şi fructe păroase şi cu florile în formă specifică, de clopoţei, albastre-violacei, ce se pot culege prin martie-aprilie, pe coline uscate, prin poieniţe cu muri, prin mărginimi de păduri ►Poporul folosea dediţeii îndeosebi la vopsit, dar babele făceau din frunze de dediţă un ceai cu care se spalau ochii înroşiţi (obosiţi) ● din planta întreagă, cu flori cu tot, se făceau de asemenea băi contra bolilor de piele.

Vezi de asemenea:

Anemone-dediţei, moare mândra după ei

(la propriu, dacă nu e atentă, hey !)

Dafin

2008-05-27T21:15:00.002+03:00

(lurbăn, laurus nobilis)

Dafinul este un arbust veşnic verde, originar din sudul Europei, de prin Cyprus sau din ţinuturile Penelopei, cam de pe-acolo pe unde hălăduiau ciclopii, având nişte fructişoare de forma şi mărimea măslinelor uşoare, cu gust acriu şi aromatic ca o floare, fiind cultivat şi pe la noi ca plantă ornamentală şi finuţ mirositoare, prin casele mai cu stare, îndeosebi ►Frunzele sale odorate & kaki sunt cunoscute de toate gospodinele şi gospodinii, cum ar veni, sub numele de foi de dafin ►Din fructe se extrag uleiuri şi alte substanţe aromitoare utilizate în medicina veche ca tonice (întăritoare) şi stimulente (aţâţătoare), precum şi pentru prepararea unei alifii grozave (din frunze şi boabe), mult apreciată de expertele babe (ajuta la vindecarea mai rapidă a rănilor).

Vezi de asemenea:

Dafinărie de sacsie :)

Crenguţa de dafin

Curmal

2008-05-22T22:32:00.003+03:00

(finic, phoenix dactylifera)

Arbore de o tropicală splendoare ce creşte la mama lui tocmai prin insulele Canare, în oazele arsei Sahare ori în Asia nemuritoare. În Europa se cultivă mai ales prin Italia şi-n Francia cu coastele-i de-azur primitoare, iar la noi prin unele case măroase sau prin florăriile mai simandicoase ►Curmalele au un gust vinos & dulce, cu oarece asemănare cu-al smochinei, însă cam greu la digerare, din care pricină copiii ce se-nghesuie să le hăpăie ca pe nimica nu trebuie lăsaţi să mănânce toantă rezerva de curmale a lui mămica, nu de alta, dar ca să nu-i apuce burtica, aloo... ►Medicina veche aprecia că fructele de curmal înmoaie tusea (din care cauză erau considerate ca făcând parte din cele 3-4 fructe pectorale, alături de stafidele de smochin, de struguri et alii angarale vegetale) şi prescria curmalele sub formă de ceaiuri anticatarale (infuzie de 50 g fructe la litru).

Vezi de asemenea:
Cap de păun total, sau crenguţă de curmal tropical...?:)

Cucută

2007-11-27T20:36:00.001+02:00

(buciniş, dudaie, conium maculatuni sau aethusa cinapium sau cicuta virosa)

Dacă vreţi să ştiţi cum arată planta ai cărei strămoşi vegetali, dimpreună cu nişte concetateni prea de tot kknari, l-au ucis acum 2000 de ani pe filosoful Socrate (fiindcă în timp ce Socrate ista avea cirumvoluţii nenumărate, iar pe deasupra şi bine reliefate, contimporanii săi, pe lângă că aveau circumvoluţii subdezvoltate, aveau şi căpăţâni patrate & suflete moarte, plus că erau mai fuduli şi ca Darius al lu Istaspe...), fiind forţat de aceştia (care ulterior îşi vor pune cenuşă în cap, păi cum drea'... ) să bea zeamă de cucută rea, în timp ce prostovanii cică mai mari ai orei ăleia beau vin de Capadocia, n-aveţi decât s-o pândiţi înflorind în iulie-august, pe lângă garduri şi colţuri dosnice, prin locuri părăginite or josnice, unde veţi găsi cucuta mare şi pe cea mică, iar pe cea şi mai veninoasă, adică, o găsiţi prin mlăştini, bălţi, ape stătute, unde doar broaştele râioase orăcăiesc vrute şi nevrute... ► Frunzele de cucută mică seamănă, atenţie, cu cele de asmăţui şi de pătrunjel, cu care se pot confunda de vreun culegător căscăţel, punându-se, doamne-fereşte, în salate sau în ciorba de miel... ► Oltenii zarzavagii folosec tulpinile de cucută mare – destul de solide, după ce se usucă la soare – ca araci sau ca martori pentru straturile lor de roşii sau de alte legume cărora le place să stea-n picioare, chit că nu prea sunt în stare... ► Deşi e aşa otrăvitoare, cucuta e însă şi folositoare, dacă e folosită cu grijă şi răbdare mare...► Babele de altădată făceau oblojeli cu frunze de cucută spre a potoli durerile la umflături ori scurtă (ghinduri, ganglioni, scrofule, la gât, pe subt braţ ori sub burtă), iar sămânţa de cucută prăjită în seu de vită o întindeau pe-o cârpă mai mult or mai puţin ponosită şi-o puneau la gâlci (în caz de amigdalită) ■ cu zeamă de cucută fiartă, amestecată cu seu de bou, se spala rana în muşcătura de şarpe rău or de dudău.

Vezi de asemenea:
Socrate bând cucută, vioi de parc-ar bea un pocal de ţuică de dudă
cucută de baltă

Cruşin

2007-11-27T20:17:00.001+02:00

(frangula alnus)

Îl găsim pe malul apelor, locuri umede, mlaştini, zăvoaie, oriunde e rost de vreun strop de ploaie sau de cevaşilea pâraie. E renumit în fitoterapeutică pentru coaja sa, care se culege de pe ramurile tinere (2-3 ani) în martie-aprilie şi pe care tre' s-o uscăm repede la soare sau la cuptoare, altfel se strică şi prinde iz de putoare ►Indicaţii terapeutice (Bojor & Alexan) în: Constipaţie ■ (se foloseşte coaja uscată la 100C sau de cel puţin un an vechime): decoct din o linguriţă de coajă care se opăreşte, apoi după un sfert de oră se pune la fiert la foc domol, jumătate de oră (ceaiul se bea călduţ, seara la culcare, în constipaţii rebele doza repetându-se dimineaţa pe stomacul gol; în cure de mai lungă durată se începe cu doze mai mici care se vor mări în funcţie de efectul produs) ■ se mai poate folosi pulberea de cruşin, 2-3 vârfuri de cuţit pe zi (tratamentul cu această plantă are avantajul că nu produce obişnuinţă, putînd fi folosit şi în constipaţiile cronice). Diskinezie biliară: ■ câte un cuţit de pulbere de coajă de 2-3 ori zi. ■ decoct din 1 lingură coajă la o cană apă, se bea seara la culcare. Paraziţi intestinali: ■ câte un vârf de cuţit de pulbere coajă de 2-3 ori pe zi ■ decoct din o lingură coajă la o cană de apă, se bea înainte de culcare ► Alte indicaţii în: angiocolită, colecistită, hepatită cronică, insuficienţă hepatică, obezitate (după sfatul medicului) ► Extractul uscat de cruşin intră, alături de extractele uscate din revent, cicoare etc. în compoziţia unui binecunoscut medicament laxativ şi purgativ, cortelaxul.

Vezi de asemenea:
e bună coaja de cruşin, dar manâncă mai puţin, ca să nu te faci naiba de ruşin'

Crin

2007-11-27T19:44:00.000+02:00

(lilie, lilium candidum)

Această plantă de-o regală şi somptuoasă frumuseţe creşte spontan în Italia în special prin Benevent şi-n întregul Orient, cultivându-se mult şi prin grădini pentru florile sale precum cupele, ce se deschid publicului, cum ar veni, prin mai-iunie, cu mirosurile lor pe cât de pătrunzătoare, pe-atât de ameţitoare şi grele, amintind de odoratele micşunele-viorele. Mirosul de crini, mult mai puternic decât cel de trandafiri, de rozmarini sau de mălini, deşi e un miros de paradis, e interzis a dormi cu el în cameră, în speranţa că astfel o vei avea pe mândra-n vis, n-aşa... ?, căci te poţi scula, ca şi după o dragoste profundă şi grea, cu-o durere de cap rea... ►Doctorii de altădată întrebuinţau rădăcina de crin, care în stare proaspătă e vomitivă, făcându-te să nu laşi bobocii de raţă să moară de foame, ci dimpotrivă... ) ►Altădată, crinii foloseau la parfumarea rufăriei şi la prepararea pudrei de orez şi-a altor prafuri cosmetice. Actualmente rizomul plantei se foloseşte în industria parfumurilor.

Vezi de asemenea:
frumoasă eşti, ca lilia văilor...

Creţuşcă

2007-11-27T19:36:00.000+02:00

(barba caprei, caprifoaie, pepeneaua, smântănică, taula, filipendula ulmaria)

Înfloreşte în iunie-iulie prin livezi umede, prin păduri şi pe marginea pădurilor din regiunea muntoasă, putând fi recunoscută după florile-i albe-crem, carele tare mumos miroasă... ►Babele de la ţară dădeau barba caprei sau pepeneaua sub formă de ceai din flori 10-30 g/l, cu efect sudorific, producător de ud, desfundător (anticataral) şi-n genere întăritor, mai ales în cazul răcelilor ► Indicaţii fitoterapeutice moderne în: diaree, hemoragie, reumatism, dermatoză inflamatorie, plagă.

Vezi de asemenea:
pepenea, moare capra după ea (şi nu prea )

Creţişoară

2007-11-27T18:33:00.001+02:00

(alchemilla vulgaris)

Fiecare plăntuţă lăsată de Dzeu pe pământ - ca de altfel oricare fiinţă cu gând sau fără gând, şi mai mult decât atât, vba cea... - are rostul ei, iar dacă ista încă n-a fost descoperit sau văzut, se va vedea, se va afla... Nimic din ce există nu stă degeaba pe-aicişa, aşa cum obiectele sau personajele dintr-o piese de auctor nu stau de pomană-n decor, ci ele se vor mişca aşa cum va dicta la momentu' dat - în virtual or în scenariul piesei pitulat - dom' regizor... Destinul fiinţei sau chiar şi-al unui lucru oarecare, să zicem al unui atomel dintr-o stea, este chiar viaţa or existenţa sa, iar moartea sau extincţia sa, înseamnă că planul Domnului nu mai are nevoie de entitatea asta aşa cum era, ci o transformă în virtualitate, adicătelea în materie primă pentru o altă calitate / realitate... Căci în Dzeu - iar de la Lavoisier şi Lomonosov se ştie chestia asta şi proformă...- nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă, aloo... ► Aşa şi cu creţişoara asta, bey fratre... La prima vedere, nu-ţi arunci nici mucii pe ea, o biată floricea acoloşa, n-aşa...? Dacă însă te gândeşti câte vieţi de pui de om a salvat, care la rândul lor câte noi forme din împărăţia Domnului au creat, o priveşti altcumva, dintrodat'...► O găsim prin pajişti montane, cu frunzele-i specific-lobate şi pre marigine ca neşte dinţişori de fierăstrău tăiate, cu receptacolul ca un ulcior şui, producând în mai-septembrie nişte inflorescenţe galben-verzui, ca pălăria pădurarului, ce se culeg împreună cu toată partea aeriană a plantei, care, aşa după cum vă spusei şi după cum a hotărât cândva Doamne-Doamne, e celebră prin acţiunea protectoare asupra sarcinei umane, aşa după cum probabil ştiu cetitoarele-mame... ►Indicaţii terapeutice (toată planta) în: colică abdominală, dismenoree. ► Extractul alcoolic fluid de alchemilla este unul dintre cele mai cunoscute medicamente hemostatice.

Vezi de asemenea :
creţişoară, sau oală vegetală ?

Coriandru

2007-11-19T21:32:00.000+02:00

(culeandra, coriandrum sativum)

Iată o plantă ale cărei fructe ascund un paradox: când sunt proaspete au un oribil miros, de ploşniţe or mai egzact de gunoi ploşniţos, iar cînd sunt uscate amiros mumos, au un gust dulceag, calin şi drăgăstos, care-ţi produce o senzaţie de caldură plăcută pre limbă, iar unora cică şi mai gios... ► Coriandrul, originar din Orientul fabulos, ca mai toate plantele „ciudate”, cu special miros, înfloreşte prin iunie-iulie, în plin anotimp călduros ► Doctorii de altădată recomandau infuzia de fructe de coriandru (10 g/l) ca stomahic şi carminativ en gross ► Fructele măcinate se folosesc în bucătărie, pentru pregătirea amestecurilor de cârnaţi şi caltaboşi specific condimentate, pentru diverse sosuri şi alte preparate din carne de vânat, a unei patiserii de neuitat, precum şi pentru a da gust special verzei sau altor zarzavaturi ce se pun la murat ► Fitoterapeutica modernă recomandă fructele de coriandru ca adjuvant în: ■ Disfuncţii ale glandelor mamare: infuzie din 1 linguriţă fructe la o cană de apă, 2-3 căni pe zi. ■ Dureri (colici) abdominale la copii (balonări, datorate fie înghiţirii aerului, fie unor procese fermentative): infuzie din ½ linguriţă fructe la 100 ml apă (cantitatea ce se dă este în funcţie de vârsta copilului). ►Alte indicaţii terapeutice moderne în: anorexie, dispepsie, paraziţi intestinali, hipogalactie, plagă (după sfatul specialistului).

Vezi de asemenea:
coriandru, adus din Orient de riga Alexandru...

Corcoduş

2007-11-19T21:14:00.002+02:00

(mojmon, moşmon, prunus cerasifera)

Ca şi dudul, corcoduşul (sau mosmonul, mojmonul, cum i se spune în Oltenia-mi fistichie) este probabil cel mai răspândit pom fructifer din zona rumânească de câmpie. Se prinde-n pământ f. uşor, înmulţindu-se prin seminţele din care mojmoneii răsar aproape mie la mie, pomu' ista fiind la fel de viguros şi nepretenţios precum e carasu' în neamu' pescilor cu os... Mojmoanele sunt nişte fructe de culoare galbenă, roz, roşie sau violet-brun, uneori zemoase, alte ori seci ca pulpa de săpun - sau cum dreq să vă spun ? -, dulci-acrişoare aproape toate, fiind poate singurele fructe ce mai apucă să se coacă prin grădinile cu 2-3 pomi pre numărate, dar cu ciurde de copchii nemăsurate, şi asta nu pentru că prichindeii n-ar fi nebuniţi după poamele astea tontuşi nu prea dulci şi nici cine ştie ce fasonate, ci fiindcă mojmoanele par s-ajungă la toantă lumea, fiind - ca şi cucuruzu' codrilor - cu rumânu' soră & fratre... Primăvara, când mojmoanele sunt cât un bob de grâu şi abia se zăresc printre frunzele din crenguţele supraaglomerate, copiii le culeg de pe ramurile mai joase şi le ronţăie pe nerăsuflate, în ciuda acrimii lor (sau poate tocmai de aceea...) minunate. Când mojmoanele sunt în vârstă ceva mai naintate, să zicem cât un ou de vrăbioare jurate, le iau la ochi gospodinele, care le folosec pe post de zeamă de lămâie pe furate, pentru a acri cu ele ciorbele de lobodă, de ştevie sau de găină bătrână, d'aia care face zeama bună... Coapte fiind, deci matorate, chiar că nu mai are nimeni voie să se-apropie de ele, decât atunci când pândarii de ocazie sforăie ca morsele, "paznicii" iştia fiind chiar gospodarii, bre, care rechiziţionează mojmoanele pentru prepararea ţuicii olteneşti, d-aia de-o bei cu cana şi n-ai nemic pân' te trezeşti, după care o iei de la capăt, cu ţâri şi morături strămoşeşti şi aşa mai departe, până-n târg la Mocăneşti, unde dai la bobocii leşeşti (dacă pricepeşti... ) şi de unde oltenii cumpără prune pentru a treia sau a patra şarjă de ţuică dinainte de Crăciun & grăsun, când, în fine, destupă sticlele de comină bine pitulate d-ale lor consoarte printre borcanele de bulion şi magiun, gospodine care-n felul ista sperau să-i ţină pe bărbăţeii lor de vaz' mai aproape de alte chestii cu mai mult sau mai puţin haz - după naz, caz şi praz - decât de butoaiaşele din lemn de dud, aducătoare (uneori) de necaz... ► Corcoduşul este şi-un portaltoi de baz pentru cais, piersic şi prun, iar după unii e chiar portaltoiu' ăl mai bun ► Femeile de la ţară dau compotul de corcoduşe zemoase pentru producerea udului, asta după ce stăpânul casei, care a băut o viaţă-ntreagă nu compot de corcoduşe, ci ţuică de dudă sau de mojmoane, are o burtă de milioane, deşi - culmea - nu s-ar zice că mai are şi foame...

Vezi de asemenea:
ai zice că e ninsoare, dar nu e decat mojmonu plin de floare
mojmonele gălbinele

Conopidă

2007-11-19T20:52:00.000+02:00

(brassica oleracea sau botrytis)

Din faptul că numita conopidă poartă aceeaşi denumire ştiinţifică precum varza noastră cea de toate zilele, ar trebui să pricepem ceea ce e de priceput, dragă cetitoriule: anume, că (aproape) nemic nu s-ar putea spune despre varză, care să nu fie valabil şi pentru conopidă, şi viţăvercea...► Asta ca substanţă, ca şi importanţă la manutanţă, ca să zicem aşa, căci pe dinafară cele două surate se deosebesc totuşi destul de mult, păi cum drea', ca cioara ciovică de cioara ghioră sau ca iedul de capră de puiu' de căprioară, cum ar veni, conopida având frunzele mai alungite, oarecum mai argintii, mai groase şi dinţate pe margini şi - şi mai şi - mai având ea o inflorescenţă cărnoasă (căpăţână falsă) de culoarea laptelui cu urme de smântână gălbii şi cu izuri un pic mai sălcii decât frunzele verzii ► Conopida se cultivă atât pe câmp, cât şi-n solarii, conţine vitaminele B şi C şi se pretează excelent la murat în butoaie sau borcane, ca şi surată-sa varză, aceasta fiind preferată de neamurile mai mitocane, alea care cred că nu egzistă pe lumea asta ceva mai bun decât varza fiartă cu cârnaţi (sau carne) ► În ultimul timp produce şi pe la noi furori un soi de conopidă c-un nume de te bagă-n răcori (despre care se vorbeşte în rândurile snobilimii loco, fiind provenită din nord-atlantici spori), broccoli îi zice, f. apreciată de cunoscători, însă scumpă foc pentru sacoşistele mai făr' de noroc ale lu tov.Zâmbok, şi care conopidă ar face minuni în revigorarea organismului, cică, cât toante cucurbitaceele din Asia Mică la un loc, ba chiar şi-n combaterea boalelor secolului, mey fatălică... Aşa o fi, io nu zic ba, dar chiar credeţi dvs că yankeii ar mai băga atâta bănet în găsirea panaceului universal, în ţeara lor supervoinică, dacă broccolida asta, care creşte din pământul lor aproape pe nemică, chiar că ar face minuni, adică...?

Vezi de asemenea:
conopidă goală, sau varză marghioală ?
conopidă de mănâncă snobilii, broccoli...

Coajă

2007-11-19T20:08:00.000+02:00

(scoarţă, cortex)

Prin coajă se-nţelege atât coaja de pe tulpinele plantelor (arbori lemnoşi şi herbaceele neamului firoso-păios), cât şi coaja de pe ramuri şi rămurele, de la cea a stejariului supergros şi până la al salciei look pletos ► De regulă, de la plante se utilizează în scop tămăduitor atât rădăcinile, cojile, florile, fructele sau chiar planta întreagă, însă uneori (ca de exemplu în cazul călinului, cruşinului, fagului, salciei sau stejarului, să zicem) se întrebuinţează doar coaja (scoarţa de pe tulpina copacului sau de pe ramuri), uscată sau ba, după cum sună tradiţia or indicaţia fitoterapeutului de meserie sau diletant superior, ca al vostru povestitor ► Terapeuţii ne spun în reţetele lor de fiecare dată ce anume, cum şi cât trebuie să folosim din orice coajă or produs colectat, ca s-ajungem la rezultatu planificat ►Tot fitoterapeuţii ne-arată că scoarţa trebuie colectată de regulă în epoca înfloririi sau puţin înainte de aiastă perioadă, când planta conţine cele mai multe seve laolaltă (căci altădată o fi ea, coaja, gata uscată, dar e şi de minerale secată, ca o baltă lipsită de peşte, fiindcă e uscată de secetă, fireşte). Se recomandă decojirea doar a ramurilor şi trunchiurilor tinere, având grijă, pe cât posibil, să nu ucidem planta întreagă, priatelo, căci e păcat de Domnu', din care face parte şi regnul vegetal, ba chiar mai nainte decât regnu-ţi animal, aloo...

Vezi de asemenea:
când n-o faci cu bună strajă, o iei pe coajă...

Coada şoricelului

2007-11-19T19:02:00.001+02:00

(alunele, sorocina, achillea millefolium)

Plăntuţa asta cu nume simpatic e una dintre cele mai redutabile officinalis din lumea vegetală, rivalizând îndeaproape cu altă campioană medicinală, cu muşeţelul, de bună-seamă. Înfloreşte în iunie-septembrie, prin locuri necultivate sau cultivate, prin livezi şi pe marginea pădurilor cam toate. Se culeg vârfurile înflorite, se usucă şi se păstrează în locuri uscate ►Babele de altădată vindecau cu coada şoricelului rănile sau tăieturile, preste care presărau praful din numita codă de şoarece, după care le legau cu feşe sau petice înnodate, rupte din ale moşilor izmeane relativ curate ori provenite din scutece recondiţionate ■ bine pisată şi amestecată cu usturoi şi sare, coada şoricelului se pune, de asemenea, la măseaua ce te doare ►Luându-şi revanşa faţă de alte cazuri, în care, din anumite plante, tradiţia băbească a „fabricat” leacuri mai multe decât toate academiile celelalte, în cazul cozii şoricelului fitoterapeuţii moderni (Bojor & Alexan, e.g.) au găsit, dânşii, mult mai multe întrebuinţări pentru micuţa însă valoroasa herbacee, făcând din ea unul dintre campionii plantelor officinale, pe care o recomandă ca excelentă ajutătoare în: Abcese dentare : infuzie de o lingură de flori la o cană de apă (se ţine în gură, uşor încălzită). ►Alergie (urticarie, eczeme, edeme, prurit, astm etc): infuzie din o lingură de flori la o cană de apă, se beau două căni pe zi. ►Calmant pentru răni uşoare : băi locale şi comprese cu infuzie din 3 linguri flori la cană. ►Cistită, infecţii urinare, colici nefretice, uretrite: infuzie din 2 linguri flori la ½ litru apă, se bea în cursul unei zile. ►Colici hepato-biliare : infuzie din 2 linguri flori la ½ litru apă, se bea în cursul unei zile. ►Contuzii : ■băi locale cu infuzie preparată din 60 g flori la un litru apă. ■ comprese cu infuzie din 2 linguri flori la o cana de apă. ►Diskinezie biliară : infuzie din 2 linguri flori la ½ litru apă, se bea în cursul unei zile. ►Dureri menstruale, dismenoree (tratamentul se face cu 7-8 zile înainte de ciclu) : infuzie din o lingură de flori la o cană apă, 2-3 căni pe zi. ►Eczeme (zemuinde) : comprese cu infuzie preparată din 2 linguri flori la o cană apă. ►Hemoroizi : ■infuzie din 2 linguri flori la ½ litru apă, se bea în cursul unei zile (în caz de constipaţie se adaugă în infuzie şi 1/3 coajă de cruşin şi 1/10 fructe de fenicul). ■comprese cu infuzie din 2 linguri flori la cană. ►Hepatită cronică: infuzie din 2 linguri flori la ½ litru apă, se bea în cursul unei zile, după mesele principale. ►Inflamaţia intestinului gros (colită) : infuzie din 2 linguri de flori la ½ litru apă, se bea în cursul unei zile. ►Laringită (răguşeală) : gargară cu infuzie din ½ linguriţă fructe la o cană de apă. ►Meteorism (balonări): infuzie din 2 linguri de flori la ½ litru apă, se bea în cursul unei zile. ►Paraziţi intestinali : infuzie din 2 linguri flori la 100 ml apă, se bea nîndulcită pe stomacul gol, dimineaţa. ►Ulcere varicoase (afecţiuni vasculare) : băi locale cu infuzie de 30-60 g flori/litru. Etc.

Vezi de asemenea:
sorocină pe tulpină
oi fi io chiţ-chiţ, da' nu sunt chibiţ

Coada racului

2007-11-19T18:56:00.000+02:00

(potentilla anserina)

Creşte pe marginea şanţurilor sau văioagelor nisipoase şi umezite, pe lângă umbra gardurilor cam părăginite, pe malul apelor mai ferite etc., făcând, începând de prin mai, nişte flori galben-pai, solitare pe rămurică ca neşte mătăsoşi coconi, planta înmulţindu-se însă, ca şi căpşunii, prin stoloni (lăstari târâtori). Se culeg părţile aeriene în mai-septembrie ►Fitoterapeutica modernă o recomandă în: ■ Diaree: infuzie sau decot din 2 linguri de plantă la ½ litru apă, se bea în cursul unei zile ■ Dureri (colici) abdominale la adulţi (enterocolite, pancreatite, apendicite sau în anumite tulburări neurovegetative): infuzie sau decoct din 1 lingură plantă la o cană de apă, 2-3 căni pe zi ■ Dureri la soroc, dismenoree (tratamentul se face cu 7-8 zile înainte de ciclu): infuzie sau decoct din 2 linguri plantă la ½ litru apă, se bea în cursul unei zile ■ Gingivită: spălături locale cu infuzie sau decoct dintr-o lingură de plantă la o cană apă ► Alte aplicaţii cu coada racului (toată planta) în: anemie, artrită, calculoză renală, enterocolită, gastrită, hemoragie, reumatism etc.

Vezi de asemenea:
seamănă, dar nu răsare (cu coada racului din mare)

Coada calului

2007-11-19T18:26:00.000+02:00

(equisetum arvense)

Această plantă pe care o recunoaştem uşor (fiindcă chiar seamănă cu coada cailor !) creşte prin râpe adâncate, pe marginile drumurilor şi-a căilor ferate ce trec prin defilerui în munţi săpate, pe malul apelor de la altitudini mai nalte şi doar cu totul şi cu totul întâmplător la câmpie, printre ierburile celelalte. Se culeg tulpinile prin iulie-octombrie şi se usucă în strat subţire, ca să nu se înnegrească (oxideze) la fire ► Fitoterapeutica modernă o recomandă pentru: ■ Stimularea diurezei: decoct din 4-5 linguriţe de plantă la 1½ litri apă, cantitate minimă care se bea în cursul unei zile. ■ Edeme: decot din o linguriţă plantă la o cană apă, se bea în cursul unei zile. ■ Gută: decoct din o linguriţă plantă la o cană de apă, 3-4 căni zi, timp de 3-4 săptămâni. ►Alte aplicaţii fitoterapeutice moderne cu ceaiurile pe bază de coada calului în: diaree, hemoroizi, metroragie, reumatism, tuberculoză, tuse, ulcer gastro-doudenal, anemie, angină pectorală etc.

Vezi de asemenea:
coadă verde de ierbar, sau de caraghioz harmăsar ?

Coacăz

2007-11-19T17:08:00.000+02:00

(ribes nigrum sau rubrum)

Prin pădurile de la munte, în locuri neapărat umede, mlăştinoase sau măcar umbroase, de-a lungul pâraielor răcoroase, creşte coacăzul negru, zis şi cassis (ribes nigrum), unul dintre campionii aborigeni ai plantelor vitaminizante, ale cărui fructe, negre ca păcura şi globuloase, se coc vara târziu, când muntele este încă viu, iar codrul n-are pic de ruginiu. Se culeg frunzele în perioada de înflorire şi coacăzele coapte, cu indicaţii terapeutice în: avitaminoză, cistită, febră, nefrită, gută, reumatism ►Coacăzul roşu (pălinele, pomuşoară, rozincin, strugurei, strugurei roşii, ribes rubrum), rudă apropiată, deşi mai puţin căutată şi apreciată, a coacăzului negru, înfloreşte prin aprilie-mai şi fructifică nişte pomuşoare acrişoare, albe, dar mai adesea roşioare, care conţin (şi ele) o mulţime de vitamine esenţiale, ce se consumă simple sau zaharistite în farfurioare (sau cu vin şi zahăr în pahare). Pulpa lor dă un suc ce se poate păstra în sticle, de regulă mai închise la culoare şi care, amestecat cu apă zaharată, este o limonadă totalmente minunată ►Siropul de coacăze se face c-un kg de suc limpezit şi filtrat şi c-un kg şi jumătate de zahăr rafinat, iar lichiorul de cassis se prepară din 2 kg de boabe de coacăze negre, puse împreună cu 1 l de alcool de 900 într-un borcan cu gâtul strâmt, astupate şi lăsate aşa două luni la rând, după care se amestecă c-un sirop din ¾ kg zahăr cu ½ litru de aquq chiorensis, aşa-zicând... ► Coacăzele strepezesc dinţii şi produc râgâituri acre, de aceea nu trebuie mâncate pe săturate, ci-n cantităţi moderate, mai mult pe gustate (unii le preferă pe cele albe, care nu sunt aşa de acre).

Vezi de asemenea:
strugurei de cassis grei

Ciuperci otrăvitoare

2007-11-17T14:55:00.000+02:00

Buretele de stejar are pălăria emisferică, bombată, purpurie, opacă, puţin catifelată, cu piciorul gros, spre bază puţin găunos, galben şi cu vinişoare sau puncte roşii, porii foarte mici, sporii verzui-brunii, cărnuri albăstrii. Îl întâlnim cam prin toate pădurile, atenţie, copii... ■ Buretele roşu, zis şi hrib ţigănesc, are pălăria bombată, glabră, puţin vâscoasă, roşcoasă, apoi alburie, carnea albă, care devine violacee sau roşie în contact cu aerul, gust dulce, stătut şi miros neplăcut, piciorul gros, oval pântecos, în partea de sus cu o reţea de vinişoare roşii ca sângele de iepuri. Îl vedem toamna prin păduri. ■ Buretele cerbilor are pălăria sferică, de culoare galbenă ca lămâia sau galben-brună, piciorul solid cu pulpe groase, acoperit de tubercule verucoase, cu gălbeneli mai întunecoase, uneori numai areolate sau chiar netede, carnea este albă la început, devine albastră, câteodată marmorată şi-n fine brună, cu un miros tare şi neplăcut, de humă nebună. La coacere, această ciupercă prezintă mai multe deschizături, prin care ies porii de culoare tot brună. O putem vedea pe pământ, vara şi toamna, la marginea pădurilor şi pe drumurile din pădure, când mergem la cules de fragi or mure... ■ Bureţii pestriţi, zişi şi bureţi şerpeşti, bureţii şarpelui, pălăria şarpelui - aia otrăvitoare -, au pălăriile de o frumoasă şi roşie coloare, vâscoase, mai totdeauna acoperită de pete albe, convex plane, lamele albe, picioare - cică - dalbe. Cresc vara-toamna pe pământ, pândind... ►Otrăvirea cu ciuperci are următoarele semne (semne ce se ivesc de la o oră până la cinci ore de la masă, în funcţie de rezistenţa organismului otrăvit cu ciuperca cea frumoasă, dar înarmată cu coasă...): dureri cumplite de burtă, cu vărsături, diaree, după care apar ameţelile, tremurăturile, spasmele, aiurările. Din nenorocire, aceste semne se ivesc uneori cam târziu, dacă nu chiar de obicei, hei..., atunci când otrava a pătruns deja în sânge, ca fiara turbată într-o turmă de miei... Dacă salvarea nu a sosit când se mai putea face ceva, semnele otrăvirii fatale merg înainte: respiraţia devine grea, horcăitoare, pulsul neregulat, apoi cu bătăi din ce în ce mai slabe şi mai rare, vederea se tulbură ca o apă în care s-a turnat sare, faţa este cuprinsă de paloare, iar corpul de o rece sudoare, temperatura scade cu 3 sau 4 grade esenţiale, iar moartea vine cam după 5 zile de suferinţă îngrozitoare. Dacă bolnavul scapă până la urmă, printr-o minune mare, el rămâne totuşi încă mult vreme suferind de aprindere de stomac şi de alte organe interne... ►Semnele otrăvirii variază în ceea ce priveşte forma şi intensitatea după felul ciupercii, după modul de preparare, după cantitatea mâncată şi după vârsta bolnavilor. Copiii mor câteodată înainte ca la părinţii lor să fii început semnele nenorocirii, mey fraţilor... ►Recomandări minimale făcute de doctorii de altădată în caz de otrăvire cu ciuperci: ■ dacă semnele otrăvirii încep, trebuie să facem bolnavul să verse, gâdilându-i omuşorul cu degetul sau cu o pană, la otravă dându-i astfel cep, ori să-i dăm să bea multă apă călduţă c-un vomitiv, altfel nefericitul e pierdut definitiv ■ dacă a trecut mai mult de 2 ore de la veninosu' festin, vom da bolnavului ulei de ricin (30 grame), iar pentru slăbiciunea generală îi vom da eter (o linguriţă la o cană de apă îndulcită cu zahăr candel, din jumătate în jumătate de oră), rachiu, cafea (nota bene: unii specialişti consideră că „întăritoarele” astea fac mai mult rău, determinând răspândirea mai rapidă a otrăvii în sânge, ca veninu şarpelui de dudău, ce-ar trece năvalnic peste garou...). ■ extern, se vor pune pe lângă corp sticle cu apă fierbinte, mai ales în locurile în care răcirea corpului o ia înainte (la mâini şi la picioare), cataplasme calde pe pântece, repetate la rigoare ■ în fine, se va întrebuinţa atropină, care este - era ? -cel mai bun antidot pentru muscarină (otrava ciupercii), dar evident că numai doctorul va face în acest urgentissim caz lumină...

Ciuperci comestibile

2007-11-17T00:44:00.000+02:00

(bureţi)

Ciupercile sau bureţii, cum le zic oamenii la deal, sunt printre cele mai hrănitoare şi mai delicioase produse din tot regnul vegetal, concurând împreună cu mazărea, fasolea uscată, lintea, grisul, fulgii de ovăz şi făina propriu-zisă de moară pentru titlul de carne vegetală. Un kg de ciuperci uscate este mai nutritiv decât un kg de carne, – indiferent că e de vită, de porc, de găină sau de peşte, fireşte... Bureţii sunt de asemenea foarte bogaţi în vitamine (în special vitamina B) şi-n săruri minerale de sulf, fosfor, fier, cupru, precum şi în zaharuri, domenii în care, după unii, sunt staruri ► Problema mare cu ciupercile – care cu toatele cresc şi-n mod spontan, natural, găsindu-se aşadar din abundenţă prin păduri sau prin alte locuri cu pământ cât de cât umed şi afânat ca un bălegar – este că nu oricine se pricepe să deosebească bureţii buni, comestibili şi folositori, de cei otrăvitori, şi de aceea, din păcate, au loc accidente fatale adeseori, întrucât se ştie că ciupercile necomestibile conţin muscarină, o otravă nu chiar de duzină, aloo... ► Mai ales în ultima vreme, când probabil datorită sărăciei, iar unii zic că datorită liberei iniţiative şi democraţiei, comercializarea ciupercilor a ajuns la mare preţ şi când ciupercile se vând prin pieţe, târguri şi oboare de către orice precupeţ nătăfleţ sau moş mai mult etilico-pizdeţ, decât egzpert pădureţ în bureţ, oamenii - în lipsa unor organe de protecţia consumatorului silitoare - au cumpărat uneori ciuperci otrăvitoare, cu consecinţele de rigoare... Acest lucru s-a putut întâmpla şi din pricina faptului că, după cum au constatat cercetătorii, în ultimul timp se pare că s-au produs mutaţii genetice surprinzătoare în regnul ciupercilor comestibile sau folositoare, astfel că unii bureţi, despre care se ştia până acum că se pot mânca, ba chiar linge din farfurioare, au devenit otrăvitori ca drea, atenţie, frăţioare...! :shock: ► În continuare, am să încerc să fac pentru voi o succintă prezentare a celor mai cunoscuţi bureţi de pe la noi, cu precizarea că sursele mele de informaţie sunt nişte cărţoi ce se aflau încă din secolul 19 în circulaţie, aşa că nu sfătuiesc pe nimeni să se-apuce a culege ciupercile doar pe baza prezentării din acest micuţ dicţionar, mai mult o expunere de poieticească graţie, decât de doftoricească indicaţie, aloo, fiind mai înţelept aşadar să le cumpere de la o unitate specializată de stat ori de la un negustor serios, autorizat şi verificat, aşa cum se cade să facă, de altfel, orice om responsabil şi luminat ► Iată cam care ar fi bureţii comestibili (nu le dau şi pozele, pentru că n-aş vrea să creez nici o confuzie, pricepeţi, bre...?) : ■ Buretele bălos are pălăria vâscoasă, netedă, cu marginea uşor răsucită-n sus, caraghios-măros, carnea albă şi cu miros mumos. Îl găsim în pădurile de fag şi de brad, toamna, pe jos ■ Buretele creţ, aseamănător cu-o conopidă cu aer glumeţ, are carnea fragedă şi miros apetisanto-isteţ. Îl găsim toamna prin păduri, numai pe trunchiul sau cioturile copacilor bătrâni şi nu prea duri ■ Buretele de nuc, zis şi păstrăv de nuc, are pălăria cărnoasă, galben-roşiatică, asemănătoare c-un evantai de eunuc, carnea albă, cu miros pătrunzător şi cu gust plăcut, de aromat suc. Îl găsim pe trunchiul nucilor, fagilor şi ulmilor din păduri, deci nu pe jos, printre putrede uscături ■ Buretele de spin are pălăria cenuşie, cărnoasă şi durdulie, bătând spre margini în purpurie, iar la centru în verzulie sau gălbie, lamelele albe trăgând la rându-le spre gălbui, piciorul fiind neted, alb şi lucitor ca un nichelat cui, carnea albă, violacee sub pieliţă, cu gust dulce de alviţă şi fără nici un miros, ca o garofiţă. Îl găsim exclusiv pe pământ prin păduri, vara pe călduri ■ Buretele şerpesc - zis şi pălăria şarpelui, câteodată, deşi mai există o pălărie a şarpelui otrăvitoare, aşa că vezi să nu le confunzi, frăţioare... - are pălăria oval-convexă, mamelonată, acoperită cu solzi imbricaţi ca nişte ţiglişoare brunişoare şi cu-o pieliţă ce acoperă o carne albă, cu miros şi gust plăcut, de pâinişoare ■ Buretele oilor are mai multe pălării, de culoare brun-gălbii, cu picioarele albii, de talie joasă, reunite într-o tulpină cărnoasă, carnea alburie, puţin amăruie, miros plăcut, care te-mbie. Îl găsim în grupuri mari, mai ales toamna, pe subt brazi şi pini muşchetari ■ Buretele vacii are pălăria cărnoasă, galben-roşioasă, deprimată la centru ca nişte potire, cu papile subtile, lamele concrescute, dese şi multe, sucul lăptos, fără miros, la început dulce, apoi acricios. Îl găsim vara-toamna prin pădurea de brad şi fag umbros ■ Bureţii călugăreşti, cu pălării numeroase, brun-cenuşăroase, reunite într-un singur trunchi prin picioruşe gingaşe, cu carnea albă, gustoasă şi care frumos amiroasă. Îi găsim toamna, exclusiv pe rădăcinile şi trunchiurile bătrânilor stejari, care-n codru' rumânesc nu sunt chiar rari, aloo... O singură bucată din aceşti bureţi poate cântări şi 15 kilo !:shock: ■ Bureţii de conopidă, zişi şi barba caprei, bureţi creţi, creţişori, curălice, laba mâţei, meloşeli, opintici, togmăceli, sunt de culoare alb-murdar, ca de vată îmbibată, cu tulpină îngroşată, neregulat ramificată. Îi găsim vara şi toamna toată, mai ales prin pădurea de brad umedă, răşinată şi puţin umblată ■ Bureţii de mesteacăn, zişi şi pâinişoare, au pălăriile cărnoase, brun-galbene ca nişte scorţişoare, variabile totuşi ca formă şi culoare, cu picioruşe groscioare, aproape complet goale pe dinlăuntru şi gălbioare, lamele de culori variate (roşii, galbene, brune), lucitoare, late şi dese, carnea gălbuie cu miros aromatic, foarte plăcut. Îi găseşti grupaţi la un loc prin păduri, toamna, exclusiv pe pământ ■ Bureţii de prund, zişi şi bureţii de rouă, au pălăria galben-brună ca scorţişoara nouă, nu prea cărnoasă şi cu lamele alburii, cu pas de distanţare relativ rar, carnea albă, cu gust amar, însă parfumată ca un star (din care cauză se întrebuinţează la supe ca şi condiment, după cum ştie orice maestru bucătar). Îi găsim mai mulţi la un loc prin păduri, de primăvara până în al toamnei ultim pătrar ■ Bureţii de stejar, zişi şi păstrăvi roşii de stejar, sunt de culoare roşie ca sângele sau roşie-închisă, mai rar, au pălăria întreagă sau purtată de un picior scurt şi oarecum lateral, din care la coacere iese un lichid roşu plenar. Îi găsim vara şi toamna pe trunchiuri de arbori, mai ales de stejar, normal. ■ Bureţii flocoşi, zişi şi flocoşei, au pălăriile gălbui-roşiatice ca nişte iuţi ardei, cu marginea răsucită în jos, ca streaşina unui bordei, cu lungi peri alburii pe ele (flocoşele), cu carnea lăptoasă şi acră, cu gust de pădureţe mere. Îi găsim vara-toamna, exclusiv pe pământ, în păduri de mesteacăn, parcă plângând. Această ciupercă, deşi este socotită de savanţi cam veninoasă, la noi se mai mănâncă, şi chiar uneori de-ntreaga casă, iar pe urmă ne mirăm că ni se apleacă la masă... ■ Bureţii galbeni, zişi şi cigă mică, gălbinele, gălbiori, unghia caprei, urechiuşe, urechiuşi, de culoare bineînţeles ca de gălbenuşi, cu pălării cărnoase, lamele groase, distanţate, cărnuri albe, spre margini cam gălbinate, miros plăcut, cu gust cam pipărat, însă nu prea mult. Îi găsim vara şi toamna în mici grupe, strânşi ciuciumiş, prin păduri de fag, de brad sau mestecăniş ■ Bureţii vineţi, de culoare violet-închisă, au pălării cărnoase, cu lamele groase, distanţate, picioruşe bulboase şi păroase, carnea moale, ce nu miroase. Îi găsim printre frunzele uscate din pădurile ex-umboase, vara-toamna ■ Iuţişorii, zişi şi bureţi acri, bureţi galbini, bureţi iuţi lăptoşi, bureţi piperaţi, bureţi usturoşi, au pălăria albă la tinereţe, iar spre bătrâneţe cam gălbenoasă şi compactă, netedă sau rugoasă şi glabră (fără peri), cu marginile ondulate şi răsfrânte-n jos, lamelaj des, alb or gălbenos, piciorul alb, scurt şi cărnos, carnea albă, fragedă, piperată, fără miros şi cu mult lapte alb şi acru, totuşi gustos. Îi găsim prin păduri, vara şi toamna, mai mult pe jos ■ Ciuciuleţii, zişi şi bureţi de iarbă, bureţi de pajişte, bureţiori, ciocârţi, ciuciulaşi, cocârle, cocârţi, au pălărie subţire, convexă sau plană, galben-roşcalie, lucitoare, alburie şi brăzdată pe margine, gust şi miros specific de usturoi, tocmai bun de asortat cu oţet & oloi. Îi găsim vara-toamna, în grupe izolate, prin păşuni uscate, pe coaste, pe marginea drumurilor şi-a pădurilor ■ Râşcovii, zişi şi bureţi dulci, opintici, pâinea pădurii, pita lui Dumnezeu, râşcovi de brad, râşcovi de fag, roşcovi, roşcovani, au pălăria cărnoasă, la început convexă, apoi plană, sau chiar uşor pădinoasă, ca o pâlnie, cu marginile răsfrânte, de culoare portocalie, roşu-cărămizie sau gălbie, carnea fragedă, galben roşcalie, cu miros plăcut, cu lapte mult, foarte buni de mâncat, pretându-se şi la sărat & păstrat. Îi găsim vara-toamna prin poeniţele din pădurea de fag (p.s. roşcovanii îţi sar pur şi simplu în ochi în pădure, chiar dacă ai plecat de fapt după mure sau după vreun iepure ; cei bătrâni sunt mari cât o farfurioară, cu pălărioarele mâncate de viermi, păi cum dară, şi foiţele de dedesubt înverzite iară. În pădurea de brad, râşcovii sunt altfel coloraţi decât în cea de fag: au pălăriuţele albastre-verzui pe deasupra, în loc să fie roşcate, ca la roşcovanu frate, şi mai au pe ele un fel de brâie, ca cele de pe cioturile copacilor căzuţi în cărăruie) ■ Barba caprei, zisă şi burete creţ, creasta cocoşului, meloşel, togmăgel, este o ciupercă mare, însă fragilă ca un cojonăcel, cu tulpina cărnoasă, groasă, de culoare galben-roşcoasă, care la vârf se ramifică în ramuri cilindrice, netede. O întâlnim prin pădurea umbroasă, în septembrie-octombrie ■ Sbârciogii groşi, zişi şi pupi, cu pălăria brun-roşcată sau brun-negriciosă, umflată, cărnoasă, cu aspect de ceară de stupi, picior gros, neregulat, învelit într-o pălărie ca o căciulă de mocănel curat, cu miros şi gust plăcut, aromat. Îi întâlnim în grupe măricele primăvara, prin pădurea de brad, fiind primele ciuperci ale anului proaspăt înviat. Fiindcă sbârciogii conţin acid helvelic, care este toxic şi se dizolvă în apă fierbite, se recomandă ca ciuperca să se opărească mai nainte, după care se poate găti, adăugându-i-se mirodeniile pendinte ■ Buretele boilor, zis şi mânătarcă ursească, pita sau turta vacii, văcuţă, titarci, are pălăria lată, puţin îndoită, deasupra gălbuie, dedesubt galben-mată, piciorul scurt, carnea albă, care devine albăstruie oxidându-se ca o gutuie după ce tai din ea o felie. O găsim toamna prin luminişul pădurilor de brad, printre ierburile mărunte din al iernii prag şi uneori, mai mult sau mai puţin din întâmplare, chiar pe bătătorita cărare. Această ciupercă e mai bună când e micuţă ca o mingiuţă şi se mai recunoaşte prin aceea că, fiind tare lipicioasă, are întotdeauna ceva agăţat de ea: ori o frunzuliţă gălbenoasă, ori un firicel de iarbă aţoasă. Uscată, se păstrează şi iarna toată, putând fi şi murată ■ Ciuciulenii, zişi şi ciuciulaţi, ciocolaţi, au pălăria subţire, castanie. Îi găsim vara prin iarbă încă verzulie ■ Bureţii groşi, zişi şi bureţi popeşti, seamănă cu mânătărcile lipicioase, însă au pălăria mai plină, ruginii-gălbenoase, şi picioruşele mai groase, roşiatice ca o pară, uşor zimţate pe dinafară. Sunt gustoşi ca o papară, când sunt fragezi, iar când îmbătrânesc gustul lor devine amar şi înţepător, deşi încă vag-dulceag. Îi întâlnim numai prin pădurea de fag ■ Ciuperca comună: o primă varietate – agaricus arvensis – are pălăria cărnoasă, albă, uneori pătată c-un galben de melasă, lamele albe, apoi alb-roşiatice şi la urmă brun-închise, piciorul alb, gol sau spongios, carnea albă, gust plăcut şi apetisant miros. O întâlneşti vara-toamna când mergi pe jos, la loc mai umbros; a doua varietate – agaricus pratensis –, cu pălăria alburiu-cenuşie, lamele gri-prune, apoi brune, carnea albă, compactă, cu miros plăcut şi-un gust anume, o poţi culege vara-toamna prin livadă şi pădure; în fine, a treia varietate – agaricus silvaticus –, cu pălăria cărnoasă, brun roşcată, carnea albă, care în atingere cu aerul devine gălbui-arămată, cu miros plăcut şi la gust apetisantă, o întâlnim toamna prin pădurile de pantă ■ Ciuperca de gunoi – sau nană –, clasica ciupercă de ciupercărie, are pălăria cărnoasă, alb-roşiatică sau alb-brunie, mătăsos-păroasă, lamele roşiatice, dese, piciorul cărnos, cilindric, alb, glabros, carnea moale, compactă, albă, devenind roşiatică sau brună când o tai ca s-o găteşti în sos, gust nemaipomenit şi plăcut miros. Creşte vara şi toamna prin livezi, păduri sau pe mai mănoase şi umede câmpii, precum şi - cum spuneam - în marile or micile ciupercării ■ Mânătârcile, zise şi hirbi, hribi, hrighi, mănătarcă, minătarci, minătârci, mitatci pietroase, nitarci roşii, pitarci, au pălăria cărnoasă, glăvroasă, foarte bombată, brun gălbuie, uneori galben-maronie, umedă la suprafaţă, picior gros, ţeapăn ca de raţă, galben roşiatic sau brun, adeseori umflat la bază, aproape grăsun, carnea albă, puţin roşiatică subt al pielii zăbun, miros şi gust f.bun. Le putem găsi vara şi toamna prin păduri umbroase şi prin poieniţele cu flori, fiind foarte apreciate de cunoscători ► Nota bene: dintre ciupercile comestibile se întrebuinţa pe vremuri în scop terapeutic buretele de nuc, astfel: fiert în lapte dulce, într-o oală sau într-o căldare, se punea apoi între nişte petice şi se înfăşura trei zile la rând pe pântece pentru rast (splină mare).

Ciumăfaie

2007-11-16T11:07:00.000+02:00

(alaur, bolăndariţă, ciuma fetei, cornuţă, laur, mărul porcului, turbare, datura stramonium)

Această iarbă otrăvitoare cu miros greţos (aproape el singur f.veninos, de ţi se-ntoarce stomahu pe dos) înfloreşte în iulie-august prin locuri unde din fericire n-ajunge copilul curios şi nici animalul înnebuinit de muşte sau călduri, aşadar prin dărâmături, locuri pustii, garduri fistichii, drumuri demult părăsite, grădini părăginite, unde doar vântu turbat sau muma pădurii mai face câteodat' vizite... ► Medicina veche aprecia că frunzele şi seminţele de ciumăfaie lucrează ca antispasmodic şi narcotic (adormitor), ca şi macul inzilor, dar aplicaţia asta se face după ştiinţa doctorilor, mey, nu a poeţilor... ► Babele de la ţară luau câteva seminţe de ciumăfaie, le pisau într-o cristelniţă sau într-un hârb de tigaie, puneau tochitura în apa unei linguri şi-o dădeau la beut bolnavilor de friguri ■ pentru urdinare (diaree) se luau seminţe dintr-o măciulie de ciumăfaie, se ardeau sau mai bine zis se coceau (tot într-o tigaie), apoi se făceau praf ca boiaua de păstaie sau ca praful de pe cărţile de tarrot (necitite de la paşopt), care praf se împărţea în 9 părţi egale, din care 8 (opt) se aruncau undeva într-o căldare de gunoi (având grijă să n-ajungă la ea f'un cocoş or f'un răţoi), iar partea care rămunea se împărţea şi ea în 3 părţişoare egale şi se dădea să bea, într-o lingură sau ceva, bolnavului cu burta moale, câte una în cele 3 dimineţi următoare ■ în perioadele cumplite de ciumă, când boala dreaqului secera familii întregi, de la pruncul din albie până la a mamei mumă, se spunea că cei ce-şi afumă casele cu torţe sau bolbotăi din ciumăfaie uscată au şansa să-şi salveze măcar vreun băietan ori vreo fată, să rămână de sămânţă în urmă şi să nu piară tot neamu' deodată... ►În farmaceutica modernă, ciumăfaia constituie materie primă pentru fabricarea unor preparate medicamentoase ce se administrează în boli cardiace, digestive, nervoase (dar numai după ale doctorului reţete simandicoase, aloo...)

Vezi de asemenea:

ce-o fi asta oare? a ciumăfăii floare, sau vâjâitoare ?

Ciuboţica cucului

2007-11-14T21:12:00.000+02:00

(primula veris)

Această plantă micuţă, cu nume tot atât de pitoresc precum rochia rândunici, băşina porcului, ciocul berzei, talpa gâştii sau traista voinicului, cu tulpiniţa-i aparent piţifelnică, dar cu rizom şi rădăcină puternică, o găsim prin poieniţe şi rarişti colinare, dar mai ales pe la poalele munţilor din albăstruia zare. Înfloreşte cam pe la mijlocul primăverii şi începutul verii, deschizând floricelele-i galben-aurii şi exalând neşte miroazne dulc-mierii, însă atenţie, mey copii, căci ciuboţica cucului e veninoasă precum colţu' viperii... Se culege rizomul cu rădăcinile durdulii, cam pe la mijlocul toamnii, precum şi florile, în miezul primăverii ►Bojor & Alexan ne oferă o mulţime de indicaţii terapeutice pentru plăntuţa asta, pe care la prima vedere n-ai da nici un ban : ►Bronşită (faza avansată de cocţiune sau cronică): ■infuzie din 1-2 linguriţe de flori la o cană de apă, se bea treptat în cursul zilei ■decoct din 1 linguriţă rădăcini la o cană de apă, se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat şi se bea până la o cană pe zi, în mai multe reprize, câte 1-2 linguri la intervale de 2-3 ore ►Calmant pentru răni uşoare : cataplasme călduţe pe locurile dureroase cu infuzie din 2 linguriţe flori la cană sau cu decoct din o linguriţă rădăcini la cană ►Disfuncţii ale glandelor sudoripare (sudorific): infuzie din flori sau decoct din rădăcină, o linguriţă la o cană de apă, 2-3 căni pe zi (la decoct se adaugă şi un vârf de cuţit de bicarbonat spre a-i neutraliza efectul acid) ►Guturai şi gripă: infuzie florală sau decoct din rădăcini (câte o linguriţă la o cană apă), 2-3 căni pe zi ►Hemoragii (uşoare, externe): cataplasme călduţe cu decoct din 4 linguri plantă la cană ►Stare de vomă: decoct din 1-2 linguriţe rădăcină la cana de apă, 1-2 căni pe zi. Stimularea diurezei : ■infuzie din flori 1-2 linguriţe la o cană de apă, se beau 2-3 căni zi ■decoct din rădăcini o linguriţă la o cană de apă, la care se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu, se beau 2-3 căni zi ►Alte aplicaţii cu ciuboţica cucului în: avitaminoză, enterocolită, gastrită, pneumonie (strict după sfatul specialistului, aloo...)

Vezi de asemenea:

oi fi io mică la tulpinică, dar nu sunt ciuboţică

Cireş

2007-11-14T20:47:00.001+02:00

(cerasus avium)

Cireşul cu florile-i dalbe ca ale caisului din Rai se numără printre primii pomi din grădină ce-şi coace fructele în primăvăratica lumină, începând cu luna mai (asta în caz că nu ştiai, pofticiosule, ai ? ). Poate atinge 12 m înălţime, cu o coroană bogată şi rotunjită bine, cu ramuri puternice şi elastice, de alte rămurele pline, fructificând o mulţime de cireşe roşii-brun sau roz-galbine, recoltă ce ar putea să-i sature pe toţi copchii din gospodăriile sau cartierele vecine şi să rămână şi harnicelor gospodine pentru gemuri, compoturi sau alte dulceţuri caline. Se vede trea' că baba Mărioara din Humuleşti, aia ce l-a prins pe Nică a lu Ştefan a Petrii la furat de cireşe domneşti, când viitoru' popa Dreaqu or popa Smântână, după ce că i-a pus baborniţei la pământ cânepa pe care zgripţuroaica urma s-o îndruge un an sau o lună pe post de lână, a făcut-o să-şi scrântească şi-o mână, să blesteme ca o păgână, să stuchească precum o bărzăună şi să-njure ca o chiaună, se vede treaba că era mai zgârcită ca o căpcăună calică, fiindcă altfel n-ar fi trebuit să facă atâta tărăboi şi să-l pârască pe Nică lu nea Fane, adică, pentru un sân de cireşe dolofane, care-n cireşu-i cel bătârn creşteau milioane... ►Femeile de la ţară dau fiertura din cozi de cireşe (ca şi din cele de vişine giupânese sau de drăgănele cârciumărese) de băut pentru a produce ud limpede şi mult ■ zeama de cireşe fierte se bea de femeile care au prea mult sânge la period sau când leapădă f'un plod ■ ceaiul de clei de cireş se bea contra tusei, când îţi vine leş pe beş ►Fitoterapeuţii moderni recomandă şi ei pedicilele (cozile) de cireş pentru: Stimularea diurezei: decoct din două linguri de cozi de cireş la o juma de litru de apă, se bea în cursul unei zile - dacă se poate fără papă -, după care beşica-ţi crapă...

Vezi de asemenea:

la cireşi cu Nică, adică
oglindă oglinjoară...

Ciocul berzei

2007-11-14T20:22:00.000+02:00

(geranium sanguineum)

Ciocul berzei din familia Geraniacee e o herbacee cu flori mari, singuratice, albe, move sau roşii ca sângele (de unde şi numele dat de naş’ Linné), cu rizom gros şi orizontal, care creşte prin pădurişti de liman şi prin tufărişuri nuieloase, mai ales prin locuri secetoase ►Se întrebuinţează rizomul, care se culege în septembrie-octombrie sau primăvara, în martie-aprilie, fiind indicat în terapia diareii, diabetului şi-a tuberculozei. Altceva ce dreaq să vă mai spun io despre ciocul berzei, bey, căci doar n-oi fi botanistu' Sorbonei, a ?

Vezi de asemenea:

nu-s cioc, bre, ci roş sau mov boboc

Cimbru

2007-11-14T20:05:00.000+02:00

(cimbru de câmp, cimbrişor, cimbruşor, sărpunele, schinduf, timian, thymus serpyllum)

Alte naţii au faimoasele aromatice exotice, pe care cucoanele se-nghesuie să le cumpere de la boutique or de la duty-free de prin aerogări, mai ales de sărbători, însă avem şi noi cimbrişorul or timianul, cu miros oarecum de gaz de sondori, dar plăcut de-ţi vine să mori, mai ales când îl asociezi cu-o ciorbă acră, de gâscă sălbatică, de crap auriu sau alţi peştişori or de fix doi cocori, timianul înflorind în iunie-septembrie pe coline şi ponori, prin fâneţe pădureţe, pe câmpuri largi şi poieniţe răzleţe, prin grădinile de zarzavat sau prin livezi, unde mai mult îl amiroşi decât îl vezi... ► Babele de altădată dau ceaiul de cimbrişor (10 g/l) contra colicilor, iar fiertura de rădăcină (la care se adăuga sare arsă de salină, cam cât iei în trei degete) se da copiilor cu mătrice ■ bolnavilor de sifilis li se făceau oblojeli cu fiertură de schinduf amestecat cu frunze de măr dulce şi de gutui (ori sovârf) ■ cu timian se făceau de asemenea băi suferinzilor de scorbut siberian, iar planta întreagă uscată şi pisată se tragea pe nas ca tabacul indian (sprea a opri sângerarea) ►În bucătărie, cimbrişorul dă un gust special preparatelor de grătar, rasolului, tocăturii pentru sarmale, mititeilor şi trandafirilor (cârnaţilor), tocanelor, apei de murături şi mai ales ciorbei de căpăţână de crap, din care ai mânca - cu ardei iute, neapărat - precum un izdap, orice ar bombăni nea Esculap ! La rându-i, celălalt soi de cimbru (cimbrul de grădină, satureja hortensis), este bun pentru condimentarea fripturii de porc la grătar, la cuptor sau la proţap, a ficatului de păsări grase, ciupercilor şi mâncărurilor de leguminoase (fasole, bob, linte, castraveţi, mazăre), făcându-le mai uşor de mistuit pentru burdihanele mai simandicoase ►Fitoterapeuţii moderni (Bojor & Alexan) recomandă cimbrişorul în: Astm bronşic: ■infuzie din 1-2 linguriţe de plantă la o cană de apă, se beau 2 căni pe zi ■ infuzie din 2-3 linguri de plantă la o cană de apă, se iau 2-3 linguri pe zi. ►Bronşită (faza avansată de cocţiune sau cronică): ■infuzie din 1-2 linguriţe plantă la o cană apă, se beau 2 căni zi ■ infuzie din 2-3 linguri plantă la o cană apă, se iau 2-3 linguri zi. ►Cosmetică : ■tenuri grase, seboreice: comprese cu infuzie din o lingură plantă la 100 ml apă. ►Dezinfectant: spălături locale şi comprese cu decoct din 2 linguriţe părţi aeriene plantă la cană ► Hepatită cronică: infuzie din o linguriţă plantă la o cană de apă, 1-2 căni pe zi. ►Inflamaţia intestinului gros (colită): infuzie din 2-3 linguri plantă la o cană apă, se beau 2-3 linguri zi ►Laringită (răguşeală): ■infuzie din 1-2 linguriţe plantă la cană, 2 căni pe zi ■ infuzie din 2-3 linguri plantă la cană, se iau 2-3 linguri pe zi ►Paraziţi intestinali: infuzie din 2 linguriţe la cană, 2 căni pe zi ►Alte aplicaţii fitoterapeutice moderne cu cimbrişor (toată planta) în: anemie, angiocolită, colecistită, nevroză, reumatism, tuse convulsivă, gută, nevroză, plagă, reumatism, stomatită (după indicaţiile specialistului).

Vezi de asemenea:

crenguţe de sărpunele, pentru ciorbe şi friptane grele
timian, din grădina lu nea stan

Cidru

2007-11-14T19:50:00.000+02:00

(vin de mere)

Unii - dar nu hunii, fugiţi naiba -, în loc de bere, preferă vinu' de mere, cică-ţi dă sănătate şi putere. Dacă vrei să guşti un cidru d'ăla miere, cum în Francia ştie să-l dospească orişice muiere ca pe la noi la Săcele, iată colea o reţetă, vere: se iau mere dulci, mere acre şi mere amare, se zdrobesc în vase mai mult ori mai puţin speciale şi se ţin 24 de ore în aer liber ca să se oxideze tare, apoi se pun la teasc sau după cum are fiecare, iar lichidul astfel rezultat se lasă la fermentat o lună, după care cidrul e gata de îngurgitat (dacă ai voie bună şi nu trăieşti cu-o mătrăgună, care să te tragă mereu de mână, fără să te crează că te duci în pivniţă doar ca să pândeşti când cidru' casei face spumă...) ►Cidrul franţuzului senior şi berbant se păstrează în butoi afumat cu pucioasă de Brabant ori se trage în damigene de sticlă, iar nu de plastic oricât de fasonat şi trebuie băut proaspăt şi refrişat, căci, spre deosebire de vinul adevărat, nu devine mai bun pe măsură ce se învecheşte, ci din contră, se oţeteşte şi se face de kkt, mai ales dacă îl mutăm de colo-colo sau dacă îl transportăm hurducându-l ca pe mândră câteodat', când o prinzi cu altu-n pat... ►Cidrul conţine cam 3-4% alcool şi, când e proaspăt şi curat, este o băutură hiigenică ceva de speriat, dar nu trebuie exagerat cu el, ca şi cu toate băuturile cu grade mici, pân' la dom' colonel... Iar cu celelalte defel, aloo...

Vezi de asemenea:

cidru curat, în butoi afumat
beutorul clasic de cidru (sau vin )

Cicoare

2007-11-12T23:34:00.000+02:00

(cicoare de vară, cicorie, cichorium intybus)

Cicoarea comună înfloreşte în iunie-septembrie prin locuri părăsite, pe margini de drumuri, prin fâneţe şi câmpii părăginite ► Cicoarea de grădină se cultivă şi se recoltează pe la mijlocul verii, fiind apreciată îndeosebi de boboru blond al berii, din cauza gustului plăcut-amar, ce te-ndeamnă la thnită papar' ► La nemţotei, aşadar, salata de cicoare e nelipsită din meniurile unui herr gospodar, iar surogatul de cafea (ce se prepară din rădăcina de cicoare măcinată ca un praf de boia) e mereu prezent în cafeaua cu lapte de dimineaţă, dar nu fiindcă nemţii n-ar avea cahfea, în ţeara aia măreaţă, ori s-ar scula şi ei cînd se duc olteni la piaţă şi-ar avea nevoie de-o minte jmekeră şi târgoveaţă, care cică nu se obţine decât cu nechezol la gheaţă, ci fiindcă aşa le place lor să bea, bey, ale neaţă ►Medicina veche găsea că infuzia de frunze de cicoare (10 g/l) este tonică (întăritoare), depurativă (curăţitoare a sângelui) şi stomahică (stimulează secreţiile gastrice, cum ar zice doftoroaiele vajnice) ► Babele noastre dau cicoarea plămădită în untdelemn pentru durere de burtă, iar untul de cicoare se punea pe tăieturi, ca să se cicatrizeze mai repede decât s-ar usca o turtă ■ macerată în vin de struguri, floarea de cicoare se da pentru migrena din friguri, iar cu zeama de floare pisată se ungeau bubele de celperit (sifilis afurisit) ■ durerea de inimă se trata cu o ceşcuţă de rachiu în care s-a macerat cicorie (rădăcină), durerea de piept cu dulceaţa de rădăcină ce alină, iar durerea de stomac tot cu ceaiul de rădăcină (din cicorie de grădină) ■ ceaiul de frunze sau frunza fragedă de cicorie pisată-n zer (apa scursă din sedilă, unealta de bază a oricărui văcar sau oier) se bea primăvara pentru subţierea şi înnoirea sângelui îngroşat de grăsimile consumate pe vreme de ger ■ pentru tuse uscată or înnecătoare se fierbea floare de tei, urzică şi cicoare în părţi egale, plus câteva petale din a lumânăricii floare, iar zeama se da prin strecurătoare, se punea într-o sticlă oarecare şi se bea la rigoare ► Cicoarea se colectează în iulie-august (frunzele, florile şi tulpina) şi-n septembrie-octombrie (rădăcina) ► Fitoterapeutica modernă recomandă ceaiurile de cicoare ca medicaţie adjuvantă în: ■ Acnee: băi sau cataplasme cu infuzie din 20-40 g iarbă şi rădăcină de cicoare la un litru de apă ■ Constipaţie: infuzie din o linguriţă de rădăcini la o cană de apă, se beau 2-3 căni pe zi ■ Diskinezie biliară: infuzie din 1-2 linguriţe plantă (partea aeriană şi rădăcină) la o cană de apă, 2 căni pe zi ■ Furunculoză: infuzie din 8-15 g din partea aeriană a plantei la un litru de apă, sau decoct din 15-40 g rădăcini la un litru de apă, se bea în cursul unei zile ► Se mai vorbeşte de aplicaţii terapeutice cu cicoare (toată planta) în: agiocolită, colecistită, astm bronşic, bronşită, enterocolită, hepatită cronică, insuficienţă cardiacă cu edem, paraziţi intestinali, plagă, seboree (după sfatul medicului).

Vezi de asemenea:

cicorie de grădină
salată curată de cicoare, când ficăţelu te doare
cicoare de ponoare

Chimen

2007-11-12T22:46:00.000+02:00

(chimin, chimion, secărică, săcărea, carum carvi)

Chimenul înfloreşte prin mai-iunie prin fâneţele şi păşunile umede şi pietroase de la munte şi face nişte fructe aromatice, stomahice şi diuretice, de te saturi spălând la scutece, după cum vei vedea mai la vale, cetitoriule ► Fiindcă sunt şi carminative, adică alungă gazele şi eliberează maţele, femeile de la ţară folosec frunzele şi fructele de săcărea ca să facă un ceai pentru sugarii cu mătricea (colică intestinală la burticea), iar fructele, fiindcă sunt aromate, servesc pentru prepararea patiseriei de casă sau a verzei murate, cât şi pentru pregătirea unei supe specifice, f. apreciate, în care chmionul nu e doar un condiment de calitate, ci materie primă de bază, cognate ► Fitoterapeutica modernă (Bojor & Alexan) recomandă ceaiurile pe bază de chimen ca adjuvant în: ■ Bronşită (faza avansată de cocţiune sau cronică): infuzie din 1½ linguriţe fructe la o cană de apă, se beau 2 căni zi ■ Disfuncţii ale glandelor mamare: infuzie din 1½ linguriţe de fructe la o cană de apă, 2-3 căni pe zi ■ Dureri (colici) abdominale la adulţi (enterocolite, pancreatite, apendicite sau în anumite tulburări neurovegetative): infuzie din 1½ linguriţe plantă la o cană de apă, 2-3 căni pe zi, dintre care una dimineaţa, pe inema nemâncată Dureri (colici) abdominale la copii (balonări, datorită fie înghiţirii aerului, fie unor procese fermentative): infuzie din ½ linguriţă fructe la 100 ml apă (cantitatea ce se dă este în funcţie de vârsta copilului) ►Se mai vorbeşte de aplicaţii cu chimen în: anorexie, constipaţie, dispepsie, enterocolită, hipogalactie.

Vezi de asemnea:

chimion, din grădina lu ion
secărică, secărea

Cerenţel

2007-11-12T22:06:00.000+02:00

(geum urbanum)

Specific cerenţelului e că florile-i galbine par singuratice şi puţintele, aşa cum stau cocoţate pre vărfuri de rămurele, dar dacă ne gândim că într-o floare se formează circa 70 de seminţe mititele, vedem că cerenţelul nu e chiar aşa de neajutorat, mey vere... O altă chestie încântătoare e că rădăcina de cerenţel miroase a...cuişoare, ştiai oare ? ► Drăguţeii cerenţei cresc cam preste tot, mai frecvent prin păduri, rarişti, tufărişuri, pe unde pot şi ei. Din punct de vedere medicinal prezintă interes rizomii cu rădăcina, care se culeg prin septembrie-octombrie, dar şi prin martie-aprilie, înainte de a-i usca lumina şi-a începe să zumzăie albina ► Aplicaţii fitoterapeutice moderne în: ■ Diaree: decoct din 2 linguriţe rădăcini la o cană de apă, se bea pe stomacul gol ■ Dureri la soroc (dismenoree) (tratamentul se face începând cu 7-8 zile înainte de ciclu): decoct din 2 linguriţe rădăcină la o cană plină, se bea dimineaţa pe nemâncate, neîndulcit sau îndulcit cu zaharină, ca să fie băutura mai lină ■ Gingivită: decoct din 2 linguriţe rădăcină tot la o cană de apă, se clăteşte gura cu el, după care poţi să mânânci şi ceapă ■ Hemoroizi: decot din 2 linguriţe la cana de măsură, neîndulcit - pentru cei ce amăreala nu îndură - sau îndulcit cu zaharină pură ►Se mai vorbeşte de aplicaţii ale ceaiurilor de cerenţel în: dispepsii, enterite, enterocolită, hemoragii, gastrită etc.

Vezi de asemnea:

ia uite, mey, ce mumuşică sunt...
între herbaceele de imaş, io mi-s floricea de oraş...

Cereale

2007-11-12T20:31:00.000+02:00

Strămoşii Romani numeau cereale toate plantele cultivate de om (deci selecţionate cu mâna sa din al Vieţii Pom, din grădina lu Edom or Ion, dintre milioanele de specii ce vor fi concrescut preste mode şi timp din Tatăl-Atom, ca să-i hrănească Fiul-Domn, n-aşa...?), denumite astfel în cinstea divinei Ceres, zeiţa vegetaţiei, căreia îi erau consacrate sărbătorile Cerealia, ale recoltei şi germinaţiei. Astăzi prin cereale înţelegem plantele ce fructifică (în mod normal) doar o dată pe an, precun grâul, orezul, orzul, secara, ovăzul or porumbul baban, toate din nobila familie a Gramineelor, de bunăsam'... ►Se observă uşor că aceste plante sunt şi cele mai importante vegetale din hrana omului, legate indisolubil de storia evoluţiei Embrionului, fiind substanţele sacre rezervate de Planul Domnului pe pământ spre a-şi creşte Eonu-i din Gând, aşa cum ambrozia e hrana zeilor, aşa-zicând. Clasamentul celor mai renumite cereale a suferit modificări în timp, aproape fiecare trecând în frunte, într-o epocă sau alta, rând pe rând. Dacă astăzi grâul, porumbul şi orezul (numai acesta singur hrănind o treime din omenire, din China nemuritoare până-n Nipponia soarelui-răsare) sunt de departe pe primele locuri ca importanţă pentru hrana popoarelor de clustere creatoare, nu întotdeauna a fost aşa, dear frăţioare. Cel puţin în zona europeană, secara, orzul şi ovăzul - care astăzi hrănesc doar fiinţele sacrificate prin abatoare, până când va sosi vremea când şi acestea vor căpăta drepturi proteguitoare, în constituţiile statelor viitoare, chit că Domnul le-a tăiat cam demult creanga suitoare... - au fost altădată fruntaşe în cultura mare, fiind preferate de neamurile sedentare & agricultoare, fiindcă sunt mai puţin pretenţioase şi mai rezistente decât celelalte cereale ; orzul, de-un paregzamplu, care la rumâni a servit dintotdeauna numai la hrana animalelor – cu excepţia arpacaşului, la origine orz decorticat, ce se punea în supele boierilor de altădat' –, e frecvent folosit în hrana nemurilor dinspre nordul îngheţat, iar secara, din care se obţine o pâine amăruie şi cu aspect cam bronzat, ce-i drept, dar săţioasă ca o pită dublă de Banat, a fost multă vreme înaintea grâului, până când au apărut valţurile de rafinat, iar franzela a devenit alimentul preferat pentru rumânu mai emancipat. La ai noştri - alt exemplu - doar caii consumă cu mare plăcere ovăz – de unde şi vorba: mănânci, calule, ovăz...? -, dar francezii fac din planta ce rimează cu Duvăz o fiertură pentru bebeluşi lejeră şi întăritoare, iar scoţienii se delectează în mod tradiţional cu ovăz servit în farfurioare, chiar dacă nu (mai) fac pită din el, ca-n vremuri imemoriale... ►Arătăm, în fine, că mai nou e la modă şi pi la noi consumul tale-quale de cereale, care cereale sunt fulgi de graminee tratate cu E-uri occidentale, grăuncioare ce se vând în pungi preambalate & lucios etichetate şi se pun dimineaţa în cana de lapte, unii chiar dându-se-n vânt după chestiuţele astea parfumate, dar de ce atâta snobism, mey fratre ?...Trebuia ca străinii să ne vândă (cu aerul că ne pricopsec cu-o descoperire de enşpe carate) până şi grăunţele pe care ai noştri le ronţăie de când se ştiu pe pământ, alţii nemâncând, de fapt, altceva, pân' la moarte...? ►Însă despre gramineele minunate vom vorbi pe săturate, când o să ajungem, alfabetic, la fiecare în parte...

Vezi de asemenea:

sân sfânt de mama, or pită hebreească babană ?
pită cu anghinare şi miel = o parte gustoasă din El...

Ceapă

2007-11-05T21:23:00.000+02:00

(allium cepa)

Originară din Asia străveche, liliaceea ceapă e între divinele legume aproape făr' de pereche ! Binecunoscută în orice familie sau bucătărie, de la bordeiu' îngropat în glie şi până la simandicoasa împărăţie, ceapa e bienală sau trienală în cultură, aşa după cum orice grădinar sau gospodar ştie, şi perenă în sălbăticie. Îi plac îndeosebi ţinuturile umede şi călduroase, dar sub mantaua zăpezii groase rezistă bine şi-n continentele mai geroase, are nişte rădăcini firoase, tulpini bulboase, care pe sub pământ îşi fac case (aşa-numitele tulpini cepoase), frunze tubuloase, lungăreţe şi borţoase (în cazul fuştilor mămoase), foarte hrănitoare şi gustoase nainte s-apară semicioarele numeroase, inflorescenţe globuloase, ca nişte gingaşe bulgăraşe de argint în bradul de Crăciun clincheţind, ceapa având însă un miros cam puţind, ce-i drept, iute şi puternic de te trăzneşte-n pept şi te face uneori să lăcrimezi ca un copchil cam epilept ori ca un om drept care, deşi ştie că e muult mai bun şi dăştept decât contingentu-i inept, dar cică shogun, e tratat ca un prostovano-nebun, sau cum dreq să vă spun...? ► Primăvara, când se apropie Paştele iar natura înviază odată cu Zeul cel blând şi iubit, când privighetoarea sfântă "cântă, iar liliacul e-nflorit", se culege ceapa verde din răzorul înfrunzit, în caz că de cu toamnă de samulastră sau orceag să le semeni te-i îngrijit (apoi le-ai şi plivit), de la care se consumă atât bulbul frăgezit cât şi frunzele mustind de vitamina C şi multe altele, ori (prin iulie) se smulg din pământ doar cepele şi se ţin în cămări sau depozite, putând fi conservate cu iernile, cu condiţia să fie păstrate în locuri uscate, iar cepele să fie nu prea umflate, sănătoase şi curate ► Neîndoielnic, ceapa se numară printre campionii legumelor binecuvântate (cel puţin din punctul de vedere al rumânului frate şi cu codrul, şi cu răzorul de bucate) ; de-un paregzamplu, fasolea, cartoful, morcovul, usturoiul şi alte legume din bucătăria omului de rând mai pot lipsi din când în când, însă ceapa aproape nicicând, decât dacă eşti prea bolnav, cu stomahul/ ficatul cam lingav sau cam plăpând. Dacă n-ar fi fost realmente foarte valoroasă, ceapa nu s-ar fi aflat, de când e lumea, practic pe orice masă, aloo...; ea conţine atât elementele nutritive de bază, aşa-numitele albuminoide, fundamentale în ecuaţia vieţii organice, cât şi vitaminele A şi C, în lipsa cărora orbeşti ca puicuţele galice sau faci scorbut precum năierii blocaţi în gheţăriile arctice... Dar să nu mint :vitamina C se mai găseşte şi-n varza murată din butoaile clasice, precum şi-n "şuncă" (cum numesc ţăranii slăninile), pe care însă ai noştri n-o pot consuma decât cu... ceapă, cu murături şi iuţeli năprasnice şi cu vin roşu, servit de aprige sau mieroase - după caz, naz şi praz - cârciumărese ori giupânese paharnice, o experienţă milenară spunându-i rumânului ceea ce savanţii au descoperit abia mai încoace, bunăoară : şi anume, faptul că ceapa şi vinul roşu – băut cu măsura chioară, deci cel mult cu-o oală, iar nu cu-o damigeană pe sară, aloo... – neutralizează excesul de grăsimi din papară şi fluidifică sângele negru şi gros ca o smoală, preîntampinând infarctul de animioară ► Ceapa nu are decât două defecte, bey fraţilor : mirosul specific, pătrunzător, care te face cam respingător, mai ales faţă de cei ce-au uitat c-au plecat din popor, precum şi gustul cam iute uneori, ce poate deranja stomahul mai sensibil ori mai bolnăvior ► Io vă asigur însă că oricine, ei bine, şi cei cu burdihane de câne, şi cei cu stomahuri mai fine, şi-ar linge deştele ca şi cum ar fi miere de albine, după ce-ar gusta reţetele astea sanda-marine: antricot cu ceapă prăjită, ceapă umplută cu carne, creier cu ceapă, piure de ceapă, şalău umplut pe ceapă prăjită... ► Aplicaţii tradiţionale cu ceapă: se ia o ceapă de apă, se coace în spuză până se moaie sau crapă, se scoate miezul şi se pune în locul acestuia o bucăţică de lumânare de seu de oaie sau de capră, se leapădă coaja şi aşa caldă cum e se aplică pe buboi sau dalacă ■ ceapa se mai pune la gâlci (la amigdalele congestionate de nu mai poţi nici să plângi), la surpături (la heriniile inghinale, ce apar uneori când cazi violent în brânci, dar încă nu te frângi), la răni (nu prea adânci), la înţepături de insecte zăbăuci (albine sau viespi, când le superi şi nu ştii să fugi ) etc.

Vezi de asemenea:

bulgăraş de ceapă rece
aur curat, de milioane de carat'
rosa di milano mi chiamo

Ceai

2007-11-01T16:58:00.000+02:00

(thea sinensis)

Precizez de la-nceput că aici nu e vorba de ceaiul de muşeţel, de tei ori de sunătoare pe care-l bem când ne doare burtica pe la cingătoare sau când avem temperatură sau lingoare, ci e vorba de ceaiul Chinei nemuritoare, deci de planta ceai (camellia sinensis), pe care-l beau alde Tao, Mao şi Ciu-en-lai, în caz că nu ştiai ► Propriu-zis, doar ceaiul chinezesc e ceai adevărat, celelate lichide pe care le denumim ceai fiind de fapt infuzii (opăreli cu apă fierbite ale diverselor ierburi, a căror zeamă tre' s-o înghiţim neapărat doar pentru că nenea doctoru aşa ne-a recomandat, iar nu fiindcă ne-ar delecta ca un ceai aromat) sau decocturi (fierturi de diferite plante, pe care de asemenea urmează să le bem mai mult sau mai puţin obligat) ► Ceaiul preferă habitatele cu climat temperat, nici rece ca-n ţinutu' îngheţat, nici fierbinte ca - mai nou - la Calafat , nici prea umed, nici prea uscat, deşi mai mult însorit decât înnorat, fiind un arbust cu flori dalbioare şi plăcut mirositoare, cu frunze quasi-nemuritoare, pieloase şi lucitoare ca blana unui leu de mare, care se recoltează când ceaiul e în floare, se usucă, dar nu la soare, iar după o specială tratare, se folosesc la prepararea vestitelor ceaiuri chinezeşti, cunoscute încă din timpuri imemoriale ► Cum se prepară un ceai chinezesc bun? Simplu: turnând un litru de apă fierbite peste 3-4 grame de frunze de thea sinensis, apoi îndulcindu-l după gust, adăugându-i, eventual, şi-o linguriţă de rum, ca să te simţi mai shogun... Infuzia de ceai chinezesc este o băutură ce încălzeşte inema (de aceea e consumată mult de popoarele nordice, unde soarele dogoreşte ca o stea din Andromeda, cum ar venea... ), stimulează digestia, secreţiile glandelor endocrine şi mintea, dacă o ai, fiind comparabilă sub acest aspect cu celebrissima cafea, însă chiar mai tare decât ea, ştiai... ? Frunzele de thea sinensis conţin cofeină, teofilină, tanin, eteruri şi alte leacuri & leruri, comparabile cu ale narcoticelor seruri ► Însă consumul excesiv de ceai chinezesc, ca şi cel de cafea, de tutun sau de whisky scoţienesc ori de rachiu oltenesc, este dăunător celor care-l consumă ca pe vinul popesc... Cardiacii sau nervoşii ar face mai bine dacă s-ar abţine de la aceste băuturi de five o'clok, cică, dar cam fatale, la o adică, aloo... ► Nu degeaba fitoterapeutica modernă recomandă ceaiul chinezesc doar în cosmetică : spălături cu infuzie din o linguriţă frunze de ceai chinezesc la o cană de apă, după care obrajii graşi (nu groşi, căci pe ăia nu-i spală nici ceaiul regesc) se frăgezesc...

Vezi de asemenea:

floare albă de ceai, din ţeara lu ciu-en-lai
la cules de ceai, cu pălăriuţe de pai (de orez, în caz că nu ştiai )

Cătuşnica

2007-11-01T16:09:00.000+02:00

(iarba pisicii, nepeta cataria)

Cătuşnica din Labiate are o specială calitate, bey frate : şi anume, dacă ai mirosi-o fără a o vedea, ca pe o miresică gingirlea în noaptea de miere, cum ar venea, care ori se lasă greu pe mâna ta, ţipând că-i vai de ea, ori cică n-ar mai vrea, deşi nu mai scapi de dânsa ca de ventuzele unei sirene din Marmara, ţi s-ar părea că miroşi o lămâie sadea, made in Haiffa sau Grecia Nu degeaba pisicile sunt nebunite după miroasnele de nepata cataria, dar şi leii, şi leoparzii, adicătelea pisicile mai mari şi ca anzii ! Deşi nu e - băgăm de seamă - o plantă câtuşi de puţin banală, cătuşnica e totuşi o herbacee anuală, crescând pe margini de drumuri, luminişuri însorite şi pârloage, alături de alte lăstărişuri şi tăfăloage. La stat e năltuţă, cam de trei coţi de la rădăcinuţă şi până la ultima crenguţă (destul de groasă ca să ţie inflorescenţa-i lămâioasă), de culoare cenuşie spre păroasă, dar nu chiar flocoasă, fugiţi naiba, cu frunze ovate şi crestate, câte două la nod plasate, însă fiecare pe altă parte, ca nişte siameze cu personalitate, păi cum drea', cu mănunchiuri de flori albinate, roşcate spre vârful rămurelelor parfumate, amirosind egzact ca lămâia, bey cognate, ca de altfel şi restul herbaceeii isteia ciudate, a cărei parte aeriană se culege pe la-nceputul verii, precum cânepa, pe apucate... ► Indicaţii terapeutice în: anorexie, bronşită, tuse seacă, insuficienţă şi nevroză cardiacă (după sfatul specialistului, pe post de dădacă )

Vezi de asemenea:

iarba pisicii
catuşnica, catuşnica maia...
oaţa pisică, furând o sărutare de cătuşnică

Cătina alba

2007-11-01T14:57:00.000+02:00

(hippophae rhamnoides)

Pe numita cătină din familia Eleagnaceelor n-o găseşti prin livadă sau grădină, şi nu că n-ar avea aci trecere sau lumină, ci e-nvăţată să trăiască prin prundişuri sălbăticite, alături de alte nuiele de apă şi nisipuri iubite, din luncile râurilor pipernicite şi până la Istru cu malurile-i împodobite de mii şi mii de specii înverzite... Este un arbust spinos, cam de 2-3 metri măsurat de jos, cu frunze înguste şi lanceolate ca un vârf de suliţă în tiparu-i argilos, argintii pe dos, ca la neamul sălciilor cel plângăcios, cu flori mititele, gălbioare ca un pui de răţoi caraghioz, ce apar înainte de a năvăli funzele en gros, cu fructe ca neşte mingioare de rugby mai mult rotunjoare şi portocalii la coloare, precum citricile stass, însă cu miros de...ananas, dotate cu toante vitaminele de baz, bobiţe care se culeg o dată la doi ani numa' (de la sfârşitul verii până când cade bruma) ► Cătina albă (căci există şi una roşie ca splina - tamarix ramosissima) seamănă oarecum cu sălcioara şi cu păducelul, de care se deosebeşte prin complicate amănunte, doar de fitosavanţi ştiute, iar nu de un poiesel ce boscorodeşte şi el vrute şi nevrute ► Cătinele (fructele) au indicaţii fitoterapeutice în chestii multe, de-un paregzamplu în : avitaminoză, diaree, gută, intoxicaţie, reumatism, uriticarie etc. ►Uleiul de cătină albă (oleum hippophaes) împreună cu alte ingrediente secundare intră în compoziţia unui medicament cică destul de tare, cel puţin aşa se zvonea prin spitalele iepocale, hiramnitan îi zice, se pare, recomandat ca tratament adjuvant în gastrite şi ulcere banale (capsulele), iar colirul în arsuri corneo-conjuctivale cu substanţe toxice et alii chimicale.

Vezi de asemenea:

ciorchine de catine
portocale de ocaz', cu miros de ananaz

Căpşun

2007-10-20T12:48:00.000+03:00

(fragi de câmp, fragaria collina, fragaria moschata).

Căpşunul, ce miroase ca o aromată femee precum orişice Rozacee, deşi e socotit o herbacee are totuşi viaţă perenă, înmulţindu-se după o ingenioasă sistemă, prin stolonii ce se-ntind şi se prind de pământ precum o antenuţă cu clemă. Se cultivă cam prin toate grădinile domestice, dar creşte şi spontan pe colinele sălbatice, deşi nu în forme tot atât de opulente ca pe loturile irigate şi cultivate de mâna unui grădinar catalan de enşpe carate. Este o plantă micuţă, cam de 30 cm de la tălpuţă până-n vârf de crenguţă, cu tulpiniţe rugoase, acoperite cu nişte chestiuţe vag zgărîicioase, deci nu chiar ca nişte coase sau ca la alte neamuri mai ghimpoase, cu frunze compuse, trifoliate, cu floricele albe, oarecum învoalte, căci din întreg corpusul lor se va forma căpşuna, un fruct fals - ca să vezi, nepoate... -, întrucât e alcătuit în realitate din alte zeci ori sute de fructişoare, lipite una lânga alta ca nişte siameze surioare şi care conţin semicioarele cu germinalii atomi, deşi căpşunii se înmulţesc - cum spuneam - prin stoloni ► Căpşunele se recoltează vara (prin iunie-iulie), iar frunzele şi rădăcinile primăvara, înainte de înflorire, dacă te lasă inima să n-aştepţi să le guşti atunci când se vor coace pe mlădioasele fire, lingând borcanele cu gem de căpşuni în neştire ori, după caz, naz şi praz, sorbind înmiresmata căpşunată din clondire ► În trecut căpşunii nu erau totuşi atâta de băgaţi în seamă ca az', când echipele de publicitari concură care să laude căpşuna la tembelizor mai cu haz, învârtind zmecheroasele slogane din plaivaz şi-aducându-i pe copchiii pofticioşi ori pe nesătuii gurmanzi în extaz, iar această ignoranţă se întâmpla nu pentru că minunata fructă n-ar fi fost dintotdeauna la fel de delicioasă, ci fiindcă, în lipsa chimicalelor, irigaţiilor, ştiinţei agronomice şi geneticii de acasă, era cam sărăcăcioasă şi parcă nici atât de gustoasă, căpşuna fiind cândva doar o micuţă fragaria, ce creştea spontan prin poieniţe sălbatice sau pe colinele aride, bobiţă mult prea sfioasă ca să se uite ditamai industria reclamei la ea ca la o viperiţă superfocoasă, d-aia cu coapse ori balcoane toride, din soiul infatigabilelor silfide... ► Celebritatea parfumatei fructe a crescut după ce căpşunarii noştri din ţeara Cavalerului de la Mancha ne-au salvat bugetu făcut harcea-parcea de corupţia şi incompetenţa leneşilor şi remeşilor de pe-aicea, căpşunarii economisind milioane de ieuroi per lună, în mână sau pe subt mână, n-aşa?, şi hrănind cu ei patria mumă, trezoreriile, western-unioanele, băncile şi familioanele ce-i consumă... ► Bunătăţi de gen : dulceţuri de căpşuni, compoturi de căpşuni, marmelade de căpşuni, sufleuri de căpşuni, şerbeturi de căpşuni, tarte cu căpşuni (Sanda Marin) ►Leacuri tradiţionale pe bază de căpşuni: decoctul (fiertura) de frunze, de cârcei şi de rădăcină de căpşuni se bea de femeile cu dureri la soroace, pentru ca burtica să le lase-n bună pace, iar cu fiertura de frunze de căpşuni, micşunele şi coada şoricelului se spală de pârleală (piele arsă, înroşită, inclusiv pieliţa fină de pe lângă cojonace ;)), cu-o mână lină & dibace...

Vezi de asemenea :

ia uită-te ce greuceană sunt !
umflăţele şi sulemenite, semănăm cu nişte rude vestite, n-aşa?

Călin

2007-10-20T12:32:00.000+03:00

(viburnum opulus)

Caprifoliaceul călin, un arbust cu lemne scurte, îl putem zări aproape oriunde prin tufărişurile umede din zăvoaiele cu pâraie multe, de la şes şi pân' la munte. Frunzele sale au de regulă trei lobi, precum crucifixurile sfinţilor popi, opuse pe rămurele ca urechile unei căldărele, cu flori dalbe în mănunchiuri greucele, iar fructele-i sunt nişte boabe cărnoase, de culoare roşie, mumoase şi numeroase, însă deloc gustoase, ba chiar f. otrăvicioase, atenţie... Se recoltează coaja de pe crenguţele germinale, primăvara, când circulă seva prin capilare... ► Indicaţii fitoterapeutice (decocturi) în infecţii urinare, dismenoree, metroragie (intern), stomatite (extern).

Vezi de asemenea:

călin, file din povestea-i...

Castravete

2007-10-18T22:54:00.000+03:00

(crastravete, cucumis sativus).

Rudă cu faimoasele Cucurbitacee (cum ar fi dovlecelul, dovleacul, pepenele galben şi verde, numai neamuri celebre, după cum se vede), castravetelui îi plac locurile umede din grădinile apropiate de-ale fântânilor izvoare şi nu prea expuse la soare ► Are rădăcini slăbuţe, tulpină târâtoare sau agăţătoare, prevăzută cu cârcei de ancorare, frunze mari, cordate, flori îngălbinate, fructul cilindric, lung de până spre două picioare, după soi şi-mprejurare, la început verde, dar care la coacere deplină se rugineşte ca o căldare de aramă frecată cu oţet şi sare, producând o mulţime de albicioase semincioare. Castravetele se culege în diferite stadii de matorare, după gust şi întrebuinţare, uneori chiar imediat după legare, când este cât degetul de mare, însă în orice caz înainte de a începe să prindă gălbinare, căci atunci castraveţii au un gust fad, iar seminţele-i sunt cam amare, deşi pot fi totuşi înghiţite dimpreună cu miezul apos şi moale, cu intenţie sau din întâmplare, fiindcă nu e nici un pericol, nici măcar să te lovească durearea pe la brăcinare... ► Parcă mai mult decât alte popoare, rumânii sunt nebuniţi după crastraveţi, pe care îi consumă într-o disperare : în salate, cu sare, oţet, roşii şi ulei de floare, gătiţi în mâncare şi mai ales conservaţi în murături speciale, din care oltenii - zarzavagii vestiţi de altfel - ronţăie toantă iarna, cu şuncă, cârnaţi şi ţuică aromată şi tare, care-o mai are, iar care nu, oricum nu moare până la şarja de comină viitoare... Dincolo de gustul lor răcoritor şi oarecum stenic, trebuie însă să ştim că nu e recomandat a consuma castraveţi în stil pantagruelic, crastraveţii fiind greu digerabili pentru stomăcelul unui dandy piţifelnic, aloo... ► Sanda Marin are câteva reţete aparte pe bază de castraveţi : castraveţi muraţi cu boabe de muştar, gâscă cu castraveţi, rulade mici cu castraveţi... ►Leacuri tradiţionale cu cucumisu' ista, cum ar veni...: fetele de la ţară îşi spală cu zeamă de castraveţi obrazele arse de soare, ca să fie fragede la feţişoare şi să nu se facă de râs la şezătoare sau la hora mare ■ cârceii de castraveţi fierţi cu vin alb şi vechi se beau contra durerii de burtă de orice soi, ceea ce nu-nseamnă că-i musai să bei un butoi ■ zeama din borcanele în care s-au aflat castraveţi la murat se bea ca şi purgativ, pe inima nemâncată, câte o ceaşcă odată ■ durerea de cap din timpul febrelor se alină cu două felii de castravete proaspăt aplicate pe tâmple, dar poţi să laşi şi babele or mândra să-ţi descânte, căci mai bine se lucrează în sâmbre ►Fitoterapeutica modernă recomandă castraveţii în cosmetică, la întreţinerea tenurilor uscate: amestecul din 200 ml suc de castravete cu 100 ml alcool, macerat 48 ore, apoi refiltrat, face minuni la demachiat.

Vezi de asemenea:

castraveţi drepţi, cum le plac la băieţi, aveţi... ?
avem pepeni crăpaţi, cum le plac la bărbaţi, mâncaţi... ?

Castan

2007-10-17T11:24:00.000+03:00

(castanea sativa)

Din familia Fagaceelor, deci rudă cu neamul foios, castanul e un arbore aproape la fel de majestuos ca şi fagul cel fălos, nalt până la 30 de metri, cu o coroană bogat înfoiată, astfel că dacă-l priveşti de jos ţi se pare că vezi coada unui păun uriaş întoarsă oarecum pe dos, stratificată, gonflată şi coafată ca părul Berenicei cel ondulato-neguros. Originar din zona Mediteranei, unde-şi are arealul de elecţie, creşte şi pe la noi cu predilecţie la Tismana în Gorj, prin Mehedinţiul păduros, primprejurul Băii-Mari, alături de arini, de mesteceni şi de alţi arţari ori a fost transplantat de edilii şi de gospodarii mai de soi în special în orăşelele de provincie noi, cu străzi drepte ca liniile arhitecţilor de pe stativ, spre a le spilcui aerul griv ori prea fanarioto-parşiv, aşadar ca arbore decorativ ► Este un pom puternic ramificat, ba chiar alambicat, cu frunze alterne având perimetrul zimţat, florile de un galben-pal, separate după cum sunt de bărbat (cu mâţişorii lunguieţi ca un fermoar) sau de femal. Din florile femele se formează la soroc 1-3 castane ciocolatii şi duricele învelite într-o cupă cu spinicele, cu un carghioz bodoc, însă gustoase foc, din care chiar că merită să-ţi faci un stoc (asta la castanul cel bun, ţin să precizez pe loc), şi din contra, gustoase ioc, la castanul zis şi de porc ► Castanul cel bun este apreciat nu doar pentru castanele sale renumite, ce se consumă fierte sau prăjite (chit că sunt cam grele la digerat pentru un stomăcel mai delicat, aloo...), însă din lemnul său îndesat, cu striuri mumoase şi ordonate se fabrică o mobilă de calitate şi alte tâmplării preţioase, demne de cele mai simandicoase case ►În cartea sa de bucate Sanda Marin dă câteva interesante reţete pe bază de castane: budincă de castane, castane zaharisite, compot de castane, cremă de castane (pentru torturi), curcan umplut cu castane, gâscă umplută cu castane, raţă cu castane, sufle de castane, tort de castane ► Castanul sălbatic (castanul porcesc, castanul cailor, aesculus hippocastanus) se deosebeşte de castanul cel bun prin frunze, flori şi fructe: frunzele primului sunt compuse din mai multe foliole (frunzuliţe), florile sunt albe sau roşioare şi aşezate în racem, iar fructele sunt toxice, spre deosebire de cele ale castanului cel bun. De la castanul pentru cai se recoltează florile (albe) în aprilie-mai, iar castanele toamna (dacă ai loc de ciorile ce se înghesuie şi ele să le „culeagă”, croncănind ca un dogit nai...) ► Florile şi fructele castanului cailor intră în componenţa unor produse farmaceutice ce se administrează contra: hemoroizilor, gutei, flebitei, reumtaismului, varicelor etc.

Vezi de asemenea:

vrei să-ţi trag o castană ?
castanul bun (n-asa c-arata ca un paun shogun?)
e si castanul cailor bun la ceva, voila...

Cartof

2007-10-17T11:03:00.000+03:00

(bandraburce, baraboi, barabule, balogene, crumpeni, grumciri, hadeburce, mere de pământ, poame de pământ, piciorcă, ţermer, solanum tuberosum).

Simpla enumerare a poreclelor Cartofului cel Mare ne arată că el dă demâncare întregii noastre ţerişoare, din Bucovina răcoritoare până-n Oltenia plină de soare, din Dobrogea de lângă marea cu sare până-n Banatu cu ane lugojane şi cimişoare, din Teleormanul cu alean şi Lene, până-n Ardealul cu blandiene... Ai crede, văzând cât de împământeniţi sunt în solul Valahiei Ioropii, că baraboii sunt de-ai noştri încă de pe vremea mumei Dochii, ca Ghiţă Funar al Catrinei Penelopii, pe când ei provin din patria anzilor, incaşilor, mayaşilor şi toltecilor, de unde fuseră aduşi în sacii cuceritorilor aztecilor, reşpective de sângeroşii oameni ai crudului Cortez, despre ale cărui fapte (cică de arme...) tontuşi n-aş vrea să comentez, gândindu-mă că budinca de cartofi la care tocmai visez e aproape la fel de gustoasă ca o budincă de orez... ► Deşi la o adică merele de pământ cresc şi-n nisip sau oriunde rădăcinile lor se-nfirip', ramificându-şi tuberculii ca nişte fragede antenuţe cu cip, valoroasele balogene preferă arealurile cu soluri umede sau irigate prin ingenioase sisteme, fiind anuale ca orişice herbaceu trecător, atunci când gospodarul le seamănă primăvara de zor, le îngrijeşte ca pe pătlăgelele de răzor şi le dezgroapă la sezonul ploilor, şi - culmea culmilor - perene, când cresc în sălbăticie de capul lor ► De rădăcinile ce irump din cartofelul or jumătatea de cartof de prăsilă ca tentaculele unei mici caracatiţe sunt aninaţi tuberculii specifici, ce se vor cuibări în muşuroi ca orice roi de baraboi sau ca puişorii cloştii lui moş Pârsante, şi tot de-acolo se ridică la suprafaţă tulpinile nu prea înalte, ramificate, cu frunze foliolate, flori albe sau movate, seminţe mici, rotunde şi la gust toxic-îngreţoşate (noroc că nici măcar gândacul de Colorado n-am auzit să mănânce semincioare de cartof, bey frate ) ►Fiindcă veni vorba de faimosu' gândac, care dacă nu-l tratezi cu DDT la sac e-n stare să-l ronţăie pe bietul cartof ca pe râma de bălegar un cosac, lăsându-l fără frunze, uscat şi zbârcit ca un creţ coinac, pe vremea Armatei Roşii ca un mac se zvonise că gândacu ista vărgat ar fi o armă secretă ca dreaq, prin care America imperialisto-exploatatoare vroia să lovească mârşav în clasa muncitoare, decimând personalul de deservire al bunkerelor nucleare din ţeara sovietică şi cică proteguitoare de la soare răsare, armii care nu phooteu să funcţioneze fără tradiţionala mâncare de cartofi a clasei conducătoare, oricât ar fi fost boambele atomice pline de izotopi, radiaţii mortale şi de alte măreţe realizări care de care mai înfricoşătoare ale multilateral demolatului Lagăr Socialist, însă n-aş vrea să insist... ► În caz că nu ştiai, cartofii se recoltează prima dată prin luna mai, iar apoi toamna, în funcţie de soi şi de plai, când se adună tuberculii agăţaţi de rădăcini ca nişte scai, se curăţă de coaja în care sunt concentrate aproape toate vitaminele, vai, şi se pun la prăjit în tigai, asta când nu se coc în spuză ori nu se prepară şi mai dihai, după naz, pungă şi ocaz ►Cartoful conţine 14-27% amidon şi vitaminele A,B,C, fiind un aliment de baz în viaţa rumânilor şi-a altor noroade ioropene chiar mai de vaz, ce să mai vorbim de cele amerindiene, care îl hăpăie în extaz, mai ales că unele dintre ele n-au săracele nici făsui, slănină or praz, darmite zăcăminte de aur sau gaz... ► În celebra-i Carte de bucate, Sanda Marin ne oferă nu mai puţin de 50 de apetisante reţete pe bază de cartofi, dintre care le menţionez aci pe cele mai spectaculoase la pronunţat (iar nu pentru că pe toate sau măcar pe jumătate le-aş fi gustat, fugiţi dreaq...): budincă de carne cu cartofi, cartofi chips, cartofi umpluţi cu brânză, cartofi umpluţi cu carne, crochete de cartofi cu ouă răscoapte, friganele de cartofi, gogoşi de cartofi cu şuncă, musaca de cartofi, omletă cu cartofi, ouă tari cu cartofi, salată de cartofi cu tarhon, salată de scrumbii cu cartofi, sufle de cartofi, supă de cartofi cu praz etc. ►Leacuri băbeşti pe bază de cartofi: se taie cartofi cruzi în felii, care felii se pun una lângă alta pe frunte sau pe osul tâmplii, legându-se apoi cu un tulpan precum harapii, şi durerea de cap trece ca prin farmec, mai ştii...? ► arsurile pielii se oblojesc cu o cataplazmă de cartofi cruzi raşi, în lipsă de alte scumpe alifii ►reumatismul se păcăleşte cu cataplazme de cartofi fierţi şi terciuiţi, aplicaţi pe locul unde vă doare, nu unde doriţi, însă pe nenea doftoru' io vă sfătuiesc să nu-l ocoliţi, normal, chit că veţi fi nevoiţi să-i duceţi în dar o sacoşă de cartofi sau pliculeţu' tradiţional, măcar... Să sperăm însă că nu-n zadar...

Vezi de asemenea:

un cartof, două cartoafe
frunză verde baraboi
cartofu' tras in ţeapă din "piaţa revoluţiei"

Captalan

2007-10-15T13:54:00.000+03:00

(petasites hybridus)

Compozitul captalan, cu frunzele-i uriaşe, rotunde şi mari cât discul unui fierăstrău baban, creşte îndeosebi în zona muntoasă, de-a lungul pâraielor cu apă rece ca izvorul de fontan. Deşi captalanul nu trăieşte decât pe durata unui an, ca o oarecare ierbuţă păscută de vreun plăvan, profită din plin de seva răcoroasă & sănătoasă şi se-nalţă cu mare elan, ca un impetuos ulan în galopu-i mai mult aerian decât terran, cum ar veni, astfel că-n zorii dulcei primăveri se pot zări deja ai captalanului racemi floriferi ieşind din rizomii aparent grosieri şi semănând oarecum cu nişte ştiuleţi din păieri, încărcaţi cu antodii micuţe precum nişte jucărele de pitici pălărieri, roz-pal or alb-rozalii ca obrăjorii unei păpuşele sidefii, încă nededaţi la alfii ►Rizomul de captalan este utilizat ca materie primă la prepararea unor medicamente ce se administrează în hipertensiune arterială, colică abdominală şi altele. Doctorii ştiu de ce, nu mă-ntrebaţi pe mine, bre...

Vezi de asemenea:
"ştiuletele" de captalan
frunzuliţă captalan

Cânepă

2007-10-01T14:10:00.001+03:00

(canabis sativa).

De neam din famiglia - deci mai mult decât familia, n-aşa? - Cannabaceaelor, cânepa are frunze compuse, palmate, alcătuite din mai multe frunzuliţe independente (maxim 13), destul de depărtate, înguste şi dinţate, tulpină fibroasă, năltăroagă şi dreaptă, cu flori mascule şi flori female aproape egale, fiecare cu sezonul dumisale, seminţe mici, de tipul achenuţe de purici, dar pline de drăcoşi priculici, dacă le frigi... ► Lumea de azi nu ştie cât de mult se împletea cânepa în trecut cu viaţa rumânului, care din fibrele de cânepă, mai degrabă decât din cele de bumbac, de lână sau de in, îşi croia ţoalele cele de toate zilele & chin, foarte rezistente, deşi elegante mai puţin, precum şi funii trainice pentru sport alpin (reshpektive când rumânu se suia ca scroafa-n pin ), iar din seminţe storcea uleiul de cânepă în străchini şi alte tradiţionale căldări, cu felurite întrebuinţări. După ce secerau cânepa, rumâncele săpau nişte gropane pe marginea bălţilor sau pe lângă cismele şi puneau acolo snopii de cânepă la macerat, ţinându-i cam două săptămâni la muiat, pe urmă îi scoteau şi îi puneau la svântat, normal, îi târnuiau, bătându-i într-un hal fără de hal, spre a obţine firele de cânepă în final, pe care le luau apoi la scărmănat şi pieptănat în darace cu dinţi din fier forjat, la tors în vârtelniţe şi fuse care de care mai învârtecuşe, la clăcile organizate special în acest scop şi de cânepărese maştere conduse, unde fetele şi feciorii se curtau chicotindu-se non-stop, dar cică muncind în galop, copiii se hârjoneau printre fustele mamelor sau jucau futbol cu-al gospodarului clop, iar stăpâna casei pregătea gogoşile rotunjoare din făina ca floarea de plop, măcinată la moara dracului din vârtop, gogoşi pe care le revărsa într-o căpistere uriaşă în mijlocul odăii, ca pentru masa unui ciclop, după ce mai înainte avusese grijă să scoboare-n pivniţă c-un anumit scop, mai precis spre a reveni c-un urcioraş cu vin rubiniu sau f-un clondiraş de rachiu, cu dop sau fără dop... ► Babele de altădată dădeau copiilor fiertura de cânepă contra limbricilor şi tot cu fiertură d-asta spălau ţâncii, limpezindu-i c-un potop, ca să le crească părul snop ■ la râia broaştei, de care prichindeii se molipseau din bălţile verzi în care se scăldau, mamele luau iarbă mare şi seminţe de cânepă pisate în zdrobitoare, care se turnau peste o zeamă fierbinte, tot din cânepă fiartă-n sare, acestea covăsindu-se în vreun putinei, cam o juma de ceas, după care conţinutul se punea la căldură vreo trei zile de pripas, acoperit într-un vas, iar la sfârşit se clătea râiosul nostru cu apă caldă şi se ungea cu covăseala de cânepă şi iarbă mare, urmând ca după alte câteva zile să-l vedem complect curat (asta numai dacă între timp drăcosul nu fugise din nou la balta verde, la scăldat...) ► Mulţi au auzit că din cânepă s-ar obţine o substanţă periculoasă şi că de aceea cultura cânepei e interzisă astăzi p-acilişa, fiind necesară o autorizaţie specială spre a o cultiva. Într-adevăr, există un soi aparte de cânepă, aşa numita cânepă de India (cannabis indica), din care se extrage canabisul, substanţa de bază a unui drog f. periculos, cu care dacă te prinde poliţaiul, te-ai ars en gross... Drogul ista – preparat numai din frunzele cânepii de India, iar nu din cânepa noa', fugiţi drea'... – este haşişul, ce are însuşirea de a fi ameţitor, excitant şi adormitor, în mod contradictor, n-aşa?, putere datorată haşişinei sau cannabinei, despre care n-am vrea a detalia, ca să nu ispitim pe careva a o gusta şi să nu ne înhaţe potera... ► Medicina veche recomanda haşişul – administrat sub stricta supraveghere a doctorului, păi cum drea'... – contra astmului, isteriei, sughiţului rebel, în catarul bătrânilor şi în delirium tremens (criza cumplită ce-i cuprinde pe unii alcoolici, mai ales în perioada de abstinenţă din tratamentul de dezalcoolizare sau dezvăţare de apa de foc, cea ruinătoare...) ►Orientalii fumează însă şi azi, stând cu burta la soare, tradiţionalul haşiş ca pe o banală ţigare, chestie f. dăunătoare, căci abuzul ista pre mulţi îi şubrezeşte, îi imbecilizează şi poate să-i ducă până la cămaşa de forţă, domne fereşte...

Vezi de asemenea:

cânepa ca trestia
somn uşor, puisor, căci guvernu este chior

Cais

2007-10-01T13:06:00.000+03:00

(zarzăr, prunus armeniaca).

Originar din Orientul Mijlociu, de unde fu adus de cruciaţi (Jaques le Goff, cunoscutul teoretician şi istoric al civilizaţiei occidentului medieval, e de părere că unicul rezultat notabil al Cruciadelor de la începutul Mileniului II a fost aducerea caisului în Europa...), minunatul cais are nişte fructe cu-o aromă şi c-un gust de nedescris, mie personal pomul ista dovedindu-mi încă o dată că raiul din sfintele biblii nu poate fi decât aci, pe Planeta Albastră a celor vii, iar nu în descărnate sau abstracte ceruri fistichii... ► Neam din neamul Rozaceelor, caisul este verişor cu mărul, părul, prunul, piersicul, gutuiul, trandafirul, migdalul, vişinul, căpşunul, murul, fragul, zmeurul, deci numai plante cu arome şi gusturi de vis, demne de cel mai autentic paradis... Este un arbore de până la 10 m în înălţime, cu o coroană destul de bogată, piramidală or sferică, flori alb-roz, care apar înaintea frunzelor, fructele (drupe, compuse dintr-o parte cărnoasă, sub care se află sâmburele dur) rotunde sau ovoide, de culoare galben-portocalii sau arămii, mari cât oul de curcă sau de dropii, uneori, cu pulpa suculentă, cu gust fin, foarte plăcut şi aromat, ce-ţi dă fiori, de-ţi vine de plăcere să mori... ; preferă arealurile cu climat blând, fără schimbări buşte de temperatură, altfel fiind destul de plăpând, iar gerul prelungit, căldura prea mare sau boala îl doboară curând ► Caisele se culeg la coacere, din iunie (zarzările – un soi de caise vulgare) şi până la începutul toamnei ►Gemul şi compotul de caise sunt printre cele mai apreciate de gospodine, iar cura de caise complet coapte – dar nu terciuite, ei bine – o recomandăm insistent anxioşilor (fricoşilor), constipaţilor şi bolnavilor de nevroză cardiacă. Face minuni, ca şi lăptişorul de albine ►Sâmburii de caise sunt aproape la fel de buni ca şi cei de alune, cu condiţia să-i beleşti de pieliţă, cum se pune, şi să nu mănânci prea mulţi deodată, căci sunt cam toxici, după cum ne avertizează una lume ► Sanda Marin rezervă minunatelor caise nu mai puţin de 20 de reţete în cartea sa de bucate, capodoperă a literaturii de gen: caise cu budincă de bişcoturi, caise pe orez, caise prăjite în aluat, compot de caise coapte, compot de caise verzi, cremă de caise (pt torturi), cremă de caise, dulceaţă de caise coapte, dulceaţă de caise verzi, gâscă cu caise, glazură de caise, îngheţată de caise cu cremă de ou, îngheţată de caise, marmeladă de caise cu coajă, marmeladă de caise, peltea de caise, sirop de caise, sos de caise, sufle de caise, şerbet de caise.

Vezi de asemenea:

floare de vis, floare de paradis
muşc-o, ce mai astepţi ?
cu coajă, sau fără coajă ?
nins de floare pe ponoare

Cafea

2007-09-28T13:54:00.000+03:00

(coffea arabica)

Iată băutura number one a timpurilor moderne şi post-moderne, y compris ! Jumătate din reclamele de la tembelizor sunt ocupate de marile fime producătoare/ exportatoare/ importatoare/ distribuitoare ale băuturii ăsteia kknii ! Miliarde de euroi or parai se cheltuiesc anual pe întreg mapamondul numai pentru reclama la cafea, în loc de ceai, cum beau alde Ciu En Lai, sau rusnakii în samovare, asta când nu fierb votki în furnale, se înţelege... Aşa că ne dăm uşor seama cam ce cifră de afaceri învârtesc firmele implicate în producţia şi comercializarea cafelei şi cam ce impozite, taxe şi accize din cafea percep statele importatoare/ exportatoare ale băuturii ăsteia amare, dar necesare, în vremurile noastre spleenatoare ► Arborele de cafea (un arbust de 4-5 m înălţime) face parte din familia Rubiaceelor (ca şi sânziana or drăgaica noastră, cu care însă nu prea seamănă), crescând în mod spontan în Etiopia, Mozambic şi în Angola, aşadar în inima „continentului negru”, de unde odată cu mutaţia sclavilor africani în America cafeaua va fi pătruns în ţările ecuatoriale ale acestui continent, ţări ce vor deveni marile campioane ale culturii de cafea, în frunte cu Brazilia (te pomeneşti că d-aia o fi asta campionă şi la futbol, a...?) Zonele de predilecţie pentru cultura de cafea: ţările ecuatoriale şi tropicale – Brazilia, Columbia, Salvador, Etiopia, Kenya, Mozambic, India, Indonezia etc., deci zonele cu căldură non-stop şi unde ploaia e de fapt potop ► Arborele de cafea are frunze ovale, destul de mari, de culoare verde intens, lucioase, flori albe sau roz, fructele roş-verzui, negre la maturitate, cuprinzând două bobiţe de cafea, pe care le ştie toată lumea, şi care se recoltează la coacere deplină, nu altcumva ►Altădată, mărcile cele mai populare de cafea erau Martinica, Moca sau Rio, iar astăzi sunt... altele, prea binecunoscute, ca să le mai fac şi eu reclamă aci, pe daiboji, căci altfel, mai ştii...? ►Cafeaua conţine alcaloidul cafeină şi un ulei numit cafeon, care îi dau aroma inconfundabilă, mai ales când e cu rom :) ► Cafeina şi cafeonul din cafea ne induc o stare gingirlea, fac ca simţurile noastre să fie ori să pară mai pătrunzătoare ca altcândva, imaginaţia mai bogată ca America, mintea mai luminată ca o stea, memoria mai puternică şi mai trează, cumva. Afară de asta, cafeaua este energizantă, măreşte puterile fizice, fără ca prin această excitaţie să ne provoace vreo moleşeală sau tâmpeală penibilă, cum se întâmplă cînd ne „înveselim” cu alcool sau - să zicem - cu "cânepă" comestibilă... De aceea, cafeaua este deopotrivă de folositoare şi intelighenţilor, deci celor ce lucrează „cu capul” pe post de motor, dar şi muncitorilor uzinelor sau oagoarelor, precum şi somnoroşilor, leneşilor, celor predispuşi la nostalgie sau dor mistuitor, hipocondrilor, migrenoşilor etc. O cafea bună, servită imediat după masă, înlesneşte totodată mistuirea, pentru care se recomandă dispepticilor ► Însă cafeaua nu este panaceu universal or mană cerească, vezi bine ! Prin faptul că este excitantă, se subînţelege că ea face rău celor cu nervii pe geantă, hipersensibililor, hipertensivilor, iritabililor, inimoşilor etc. Băută în cantitate mare şi prea des, cafeaua ruinează nervii, aşa că n-ai de ales: ori cafea ness ades, ori ales-bules De asemenea, are cusurul de a crea dependenţă şi chiar o uşoară demenţă, ca orişice excitant tratat cu indiferenţă, acei ce se ambiţionează să scape brusc de cahfea, după ce au abuzat decenii de ea, acuzând dureri de cap ca drea', indigestii etc., plus o buimăceală nashpa, ce ţine o lungă perioadă dupe ce te-ai lăsat de cahfea... De aceea, cel mai bine este să nu ajungi a te droga cu beutura asta, să o bei mai rar şi cel mult odată pe zi, de preferinţă numai o ceaşcă, pe cât se poa', ca să nu te-veţi prea tare cu licoarea cea bună, dar şi rea ►Cafeaua verde, crudă, neprăjită, este recomandată contra diareii, drept care doctorii de altădată o administrau în acest scop, sub formă de infuzie (ceai), decoct (fiertură) sau sirop de cafea mai pură, câte o gură din când în când ►Cafeaua se strică la umezeală, când e transportată cu vapoarele din ţara cea tropicală, dacă nu se iau măsuri de conservare totală. Mult mai rău este că negustorii de ieri şi de azi n-au încetat de-a inventa metode care de care mai „ingenioase” de falsificare a cafelei, mai ales a celei ce se vinde prăjită sau prăjită şi măcinată, ce poate fi mult mai uşor falsificată. De aceea este indicat să cumpărăm întotdeauna cafea verde, crudă, care-i mai greu de falsificat de o minte zgârcită ori zăludă (dar nu imposibil, dacă falsificatorul asudă, aloo), să o prăjim acasă, după ce am cumpărat-o verde ca o paparudă şi s-o măcinăm pe măsură ce-o întrebuinţăm, normal ►De-un paregzamplu, cafeaua se falsifica altădată cu făină de grâu şi de mazăre, cu feculă de cartofi, praf de ghindă, cu drojdii (zaţ) de cafea, dar mai cu seamă cu cicoare, care se vindea în cantităţi enorme pe fiecare an, anume pentru acest scop, mai ales în Germania, unde cicoarea se întrebuinţează şi azi la tradiţionala cafea cu lapte a nemţilor ►Pe vremea „raţionalizărilor” impuse de Odiosul şi Sinistra, nutriţioniştii prof. Mincu inventaseră vestita cafea cu înlocuitori sau nechezolul, un produs compus din urme de cafea, făină de orz şi ovăz, plus năut cât cuprinde... ►Pentru a şti dacă am cumpărat de la butic cafea adevărată sau falsă, n-avem decât să aruncăm într-un pahar cu apă puţină cafea şi, dacă produsul nostru înoată pe deasupra mai mult timp, dacă se înmoaie cu apă încetul cu încetul şi dacă în căderea spre fund vopseşte apa în galben, atunci însemnează că este chiar cafea, iar dacă, din contră, cade repede la fund şi vopseşte apa în negru, atunci este orice altceva, în afară de cafea... ►Cafeaua cu lapte pe care o consumă multă lume la micul dejun e un bun nutriment, cu condiţia ca atât laptele cât şi cafeaua să fie de calitate şi să nu se bea în cantitate prea mare deodată, ceea ce ar obosi şi ar întinde stomacul precum o saltea cauciucată ►Iată şi câteva reţete pe bază de cafea imaginate de Sanda Marin: bavarois de cafea, budincă de cafea, glazură de cafea, sos de cafea, sufle de cafea, şerbet de cafea ►În fine: ştiaţi că filosoful Voltaire obişnuia să bea...60 de cafeluţe pe zi ? Doar nu degeaba a fost unul dintre cei mai deştepţi oameni din câţi poţi găsi.

Vezi de asemenea:

cahfeaua la mama ei
mai e până la cules (în prim plan)
cahfea maturizată (în planul secund, din stânga)
zona arborelui de cafea

Busuioc

2007-09-28T13:26:00.000+03:00

(floare de apă sfinţită, floare de dragoste, floare de noroc, floare de pâine nouă, ocimum basilicum).

Neam din neamul Labiatelor - precum parfumata cătuşnică, e.g. -, busuiocul provine din Orientul fabulos, ca mai toate aromaticele şi mirodeniile cu odor mumos. E cultivat fie ca plantă decorativă, fie pentru că micuţele sale flori sunt captivante pentru albine, ce extrag o miere superparfumată din polenul lor, ca şi din „floarea roilor” şi-a profumului faraonilor, melissa cea înmiresmată, ce te-mbată ca o fată curată... Are o tulpiniţă dreaptă, scundă, în patru muchii, ca o gingaşă nicovală de coasă, fin păroasă, cu ramificaţii multiple, frunzuliţe opuse, floricele mititele, albe ori cu picături rozele, cu miros caracateristic, seminţe numeroase şi negricele ►Perioada de recoltare: busuiocul se recoltează de 3 ori pe an (prima dată la începutul înfloririi în iulie-septembrie), se face bucheţele, după ce se retează rădăcinile tăricele, şi se agaţă la uscat în podul casei sau în cămară, până la dulcea primăvară, când semincioarele de busuioc cu noroc în al dragostei amoc se vor semăna la loc ► Puţine alte flori odorate – trandafirii printre ele, evident – au fost invocate de menestreli mai mult decât busuiocul, „floare cătată”... ► Femeile de la ţară îşi pun busuioc în sân – cum zice şi mumosul cântec al Mariei Tănase – ca să fie curtate de feciori, fetele, iar nevestele tinere dorite de bărbaţi ► când iese grâul nou, se face un colac şi se aşează pe ghizdurile fântânii, cu fire de busuioc pe el, descântându-se cu glas molcom, după care colacul se frânge şi se împarte trecătorilor, pentru pace şi bunăstare în anul ce vine ► popii pun busuioc în molitvă (apă sfinţită), care apă rămâne purificată cu anii, scepticii ricanând că minunea s-ar datora, de fapt, esenţei de busuioc ►Fitoterapeutica modernă (Bojor & Alexan) recomandă busuiocul ca tratament adjuvant în: ► Afte: pe lângă tratamentul clasic cu soluţie de bicarbonat se recomandă şi gargară cu infuzie din 2 linguri de plantă la 100 ml apă. Dureri (colici) abdominale la adulţi (enterocolite, pancreatite, sau în anumite tulburări neurovegetative): infuzie din o linguriţă plantă la o cană de apă, 2 căni/zi, după mese. Înţepături de insecte: se freacă locul înţepăturii cu busuioc proaspăt, zdrobit. Meteorism (balonări): infuzie din 1 linguriţă plantă la cană, se beau 2 căni pe zi. ► Se mai vorbeşte de utilizarea ceaiurilor de busuioc în: ► anorexie, bronşită, cefalee, colită, diaree, enterocolită, gripă, insuficienţă cardiacă (cu edem), infecţii urinare, răceală, vomă, ulcer etc. ► În arta culinară, unii meşteri bucătari folosesc busuiocul drept condiment în salatele de roşii sau de crudităţi, în diverse sosuri pentru fripturi din carne sau peşte, maioneze etc., deşi, după gustul subsemnatului, condimentul de busuioc e cam greţos, fiind o aromă prea puternică, predestinată pentru alte rosturi, aloo...

Vezi de asemenea:

busuioc, floare cătată
mi-am pus busuioc in păr
busuioacă de bohotin

Brusture

2007-09-28T12:58:00.000+03:00

(mărăcine, arctium lappa)

O, ce păţanii am tras cu herbaceele asta sâcâitoare ! Când coboram în vale la Baltă ca să merg dis-de-dimineaţă la undit ori să scot ava plină de caras, plăticuţă, biban şi alte vieţuitoare din apa hrănitoare sau la scăldătoare, strecurându-mă înfiorat printre păduri întregi de ghimpe mare sau alte asemenea sperietori inţepatoare, aş fi vrut să am un paloş sau mai bine o uriaşă secerătoare şi să pun la pământ oştirile înfiorătoare, care pâna ajungeam la buza malului mă zgâriau îngrozitor pe picioare, pe piepţi şi pe coţi, io fiind îmbrăcat, biensur, doar într-o pereche minusculă de chiloţi... Lasă că mă ustura toantă ziulica până şi puţuica, mai ales după ce se ridica soarele şi începea sa bâzâie musculica ori să se plimbe pe mine furnica, dar pe urmă - când ajungeam spre seara acas - mă certa şi mămica, apoi mă ungea cu spirt medicinal oltenesc pe burtică, reşpektive c-un ţoi de ţuică de dudică, iar io urlam şi mă rugam : lasă-mă, lasă-mă, mămăică ! ► Brusturele cică e neam din Compozite, alea cu antodiile specifice (precum albăstriţa, anghinarea, arnica, captalanul etc.), fiind o erbacee bianuală, ceea ce-nseamneadză că nu e nici perenă, precum plantele ce înviază singure în fiecare primăvară, fără să fie nevoie ca mâna cultivatorului să le zică "hai, scoală din semincioară iară!", dar nici trecătoare, ca o iarbă banală. Creşte pe solurile din întreaga ţară, deci nu numai în padina-mi natală, de regulă prin locuri virane, pe lângă maluri şi garduri, pe lângă drumuri şi gropi de gunoaie, prin dărâmături şi parăgini, pe câmpuri sterpe, pe izlazuri. Are nişte rădăcini grosuţe, frunze mari şi late, cu antodii globuloase şi colorate, fiecare pe tulpiniţa lor aşezate, purpurii sau movilii, ca nişte pămătufuri sângerii-violacii, ţepoase, prevăzute cu un cârliguţ la vârf, care se agaţă cu sârg de oricine trece pe lângă ele pe izlaz sau prin crâng. Aloo, pare să-ţi zică brusturele cu năduf, nu mă iei şi pe mine la târg, bey, spulei...? ► Se recoltează rădăcina de brusture, în septembrie-noiembrie sau primăvara, în martie-aprilie (însă numai de la plantele de doi ani, şi nu te costă nici doi bani). ►Ciobanii - ca şi mandea altădată - înjură de mama focului brusturele, ale cărui inflorescenţe înţepătoare se prind de lîna oilor, scăzându-i calitatea, oricât ar spăla-o băiţa ploilor ►Bojor & Alexan recomandă rădăcina de brusture în: Acnee: ■ infuzie din 2-4 linguri de rădăcină la un litru de apă, care se bea în cursul unei zile. ■ decoct din o lingură de rădăcini la o cană de apă, se beau 2-3 căni pe zi. ■ comprese cu infuzie din 20-30 g rădăcină la un l apă. Calculi biliari: decoct din 2-4 linguri de rădăcini la 1 litru de apă, se bea în cursul unei zile. Cosmetică : ■ tenuri grase, seboreice: comprese cu decoct din o lingură rădăcini la o cană de apă. Diabet zaharat: infuzie din o lingură de rădăcină la o cană apă, se beau 2-3 căni pe zi. Eczeme: infuzie din o lingură de rădăcini la o cană apă, se beau 2-3 căni pe zi. Eczemă (uscată): comprese cu infuzie preparată din 2 linguri de rădăcini la o cană apă. Furunculoză: infuzie din 2-4 linguri rădăcini la un litru de apă, se bea în cursul unei zile. Stimularea diurezei : infuzie sau macerat la rece din 2-4 linguri de rădăcini la un litru de apă, cantiatate ce se bea în cursul unei zile. ►Alte indicaţii fitoterapeutice moderne în: ► enterocolită, gripă, tricofiţie, dermatoză inflamatorie etc.

Vezi de asemenea:

ăsta e inimicu
astea-i sunt rădăcinile

Brânduşă de toamnă

2007-09-28T12:28:00.000+03:00

(bălură, brânduşa morţilor, ceapa ciorii, ghicitori, ruscea de poiană, colchicum autumnale)

Aiastă erbacee din familia Liliaceelor ar fi rudă cică cu ceapa, însă rosturile şi gusturile lor sunt diferite, aloo, precum mapa şi sapa, spada şi capa etcaetera. Astfel, dacă în răzorul de ceapă poţi lăsa liniştit şi nişte copii, căci şi dacă ar mânca toată ceapa din grădină, mai nimic n-ar păţi, decât că i-ar durea burtica o zi, dacă însă o mioară sau o vacă buimacă ar ronţăi a ciorii ceapă s-ar umfla ca un burduf de capră pe post de balon fără supapă, de-ai crede că acuş-acuş o apucă spre tării, mai ştii...? Brânduşa de toamnă, în afară de faimosul tubercul cepos, mai are caracteristic frunzele mari, lungi şi frumoasele flori mov, roşietice, albicioase sau galbene ce apar în septembrie-octombrie, cu cele şase petale specifice ►Perioada de recoltare: îi putem colecta seminţele în iunie-august, iar bulboteurile în august-octombrie ►Observaţie: brânduşa de toamnă sau bălura, cum i se mai zice în unele locuri, musteşte de otravă prin toţi porii ei, datorită alcaloidului veninos colchicină pe care îl conţine. Animalele care pasc – rareori, din eroare – bălură scapă cu greu de o moarte chinuitoare ►Cu această plantă, preparată în doze foarte precise şi numai sub supravegherea unui pricepător, doctorii de altădată tratau guta, reumatismul, dropica, unele tumori, ori curăţau stomacul şi maţele, planta fiind un purgativ radical ► Astăzi brânduşa de toamnă este o plantă binecunoscută în industria farmaceutică, din ea extrăgându-se, cum spuneam, colchicina, medicament de elecţie în tratarea gutei.

Vezi de asemenea:

ruscea de poiană
ceapa ciorii
bălură galbină

Brad

2007-09-28T11:47:00.000+03:00

(brad alb, silhă, abies alba)

O brad frumos, o brad frumos, cu cetina tot verde...! Acest cânticel şi viziunea bradului feeric de Crăciun au umplut cu lacrimi de duioasă fericire ochii a generaţii şi generaţii de copii şi nu vor conteni s-o facă şi de acum încolo, presupun... Iar pentru un suflet ostenit fie de griji, fie de plăceri nemăsurate, ce poate fi oare mai reconfortant decât priveliştea pădurii de brad încărcate cu greaua şi imaculata zăpadă sau decât aerul ozonat din montana livadă, undeva, în creierii munţilor, departe de lumea dezlănţuită sau năroadă, de trădări, laşităţi, suferinţe sau corvoadă...? ► Bradul face parte din familia Pinaceelor, fiind deci verişor cu Pinul şi cu alte vedete ale codrilor, creşte cel mai bine în etajul rezervat lui din arealul munţilor, unde formează păduri curate de brad sau în amestec cu molidul or fagul, ionizând şi înmiresmând aerul de tot dragul, atâta doar să nu-ntâlneşti ursul pe-aci, căci te ia draqu... :) Atinge o înălţime de 50-60 m, are tulpină dreaptă, cilindrică, uşor conică, ascuţită spre vârf, cu o coroana piramidală, în prima sa perioadă de dezvoltare, apoi cvasi-cilindrică, frunze veşnic verzi, persistente, aciforme, scoarţa tulpinii crăpată, de culoare cenuşiu-închis, într-un cuvânt, - un arbore de vis... Mugurii de brad au solzii acoperiţi cu răşină, care le dă un miros şi un gust aromatic, ozonat, absolut de nedescris ► Perioada de recoltare: se recoltează crenguţe de brad, scoarţa de brad tânăr (conţine 4-8% tanin), muguri şi răşină de brad, de preferinţă primăvara, înainte de înflorire ►Doctorii de altădată prescriau ceaiul (infuzia) de muguri de brad în cazurile de tuse cronică şi de catar de plămâni, ca expectorant şi anticataral ►Iată şi câteva leacuri băbeşti pe bază de „organe” de brad: ►primăvara se bea fiertură de muguri tineri de brad, contra scrofulelor ► la anxietate (sperietură) se bea înainte de masă, dimineaţa, câte o lingură de rachiu de drojdie în care s-a plămădit răşină de brad ►cioturile din scânduri de brad arse şi pisate se beau cu apă contra nevralgiilor (junghiurilor) de tot felul ► pe buba coaptă se pune un plasture (cataplazmă) compus din răşină, seu de vită, ceară de albine, casă (pânză) de păianjen şi făină de grâu... Sănătate curată !

Vezi de asemenea:

o, brad frumos
padurea de argint
cucuruz cu frunza-n sus

Bitter

2007-09-26T23:26:00.000+03:00

Într-o vreme - mai precis când şi Revista AS era gazeta leacurilor stass, căci între timp nu prea mai are glas, cetitorii prinzându-se că multe reţete de-acolo erau cu ochi şi nas - producea furori şi pe la noi bitterul suedez, cică o băutură de nobil soi, amară şi scumpă ca o pereche de pantofi de firmă noi, deci cam cât o pereche de vechi boi, bitter despre care se spune c-ar fi bun la tot felul de boale, de la sex până la şale ► La origine, bitterul era o băutură nemţească, deschizatoare a poftei de mâncare, însă atâta tot, mey frăţioare ►Iată o reţetă clasică de preparat bitterul, ca băutură aperitivă, fără alte pretenţii tămăduitoare, recomandată de doctorul farmacist Alexandriu cel mare, care a popularizat pentru prima dată respectiva băutură la ai noştri, se pare : genţiană, chinchină, coji de portocale, ienupăr, coriandru, scorţişoară, micsandre, izmă, anason, angelică, salvie, zahăr şi alcool de bună calitate. Dacă v-am da şi cantităţile fix măsurate, precum şi perioadele de macerare a ingredintelor astea toate, ar însemna să vă vindem secretul de fabricaţie, păi se poate, nepoate... ?

Vezi de asemenea:

bitter as

Bere

2007-09-26T22:57:00.000+03:00

În vremea noastră berea concură alături de cafea şi de coca-cola pentru titlul de băutura number one a timpurilor noi, cel puţin dacă judecăm după numărul reclamelor ce-i fac - cum se spune - un brand de soi, reclame pe care firmele producătoare sau distribuitoare de bere le promovează pe lei grei, parai sau euroi, şi vezi bine că n-ar face-o, dacă n-ar avea un profit balşoi ► Mai ales vara, toată lumea bea bere, very vere: tineri şi bătrâni, slujbaşi şi shoguni, bărbaţi şi femei, dar şi adolescenţi cărora abia le-au dat tulei, beau, în principiu, ca să se răcorească ori să se ameţească (cei tinerei), ca să-şi spele rinichii cu apă de hamei ori să-şi omoare timpul (în aşteptarea penziei). Berea conţine apă în proporţie de 90% şi abia 3-4% alcool, uneori fiind şi mai slabă sau chiar dezalcoolizată, cum cred unii că e cool, însă totdeauna rece ca gheaţa de la pol, fiindcă altfel ar avea un gust nasol, parol... Dacă amatorii de bere s-ar mulţămi cu-o sticlă, cu-o halbă sau c-un ţap, mai treacă-meargă, dar uneori amicii sar preste cal, strigând întruna picolilor ţal! ţal!, ca pe vremea când Nenea Iancu era berar, cu consecinţele pe care le ştim sau ni le putem imagina, halal... ► Dar iată cum se prepară berea: malţul (care este orz încolţit) se amestecă în anumite proporţii cu hamei (vezi acest cuvânt), apoi se fierb ori se infuzează în apă, ca un ceai de muşeţel sau de tei, iar după răcire se lasă la fermentat o vreme, evident că nu cât vrei, ci respectând secretele meseriei, mey, rezultând în final berea, ce conţine, aşa cum am mai spus, cam 90% apă chioară, 3-4% alcool etilic, d-ăla de te bagă-n boală, dacă-l bei pe inema goală, 0,4% bioxid de carbon, care te umflă ca pe-un balon când bei bere ca un tontom, nu ca un socotit om, dextrine, proteine, vitamine (în special din complexul B), săruri minerale şi altele ►Berea – care poate fi neagră sau blondă – trebuie consumată cât este proaspătă ca o galeşă giocondă, căci trăzvită sau cu guler de chinez, n-are nici un chichirez... Prietenii ştiu de ce...! he-he...

Vezi de asemenea:

bere la gheaţă
consumul de bere la români
mai prinzi o plătică de saramură, mai iei o gură

Asmăţui

2007-09-26T22:43:00.000+03:00

(haţmaţuchi, turburea, anthriscus cerefolium).

Hasmaţuchi provine din Asia, ca majoritatea mirodeniilor, după cum îi e şi soiul rubedeniilor: anasonul, angelica, feniculul, leuşteanul, păstârnacul, de-un paregzamplu. Se cultivă ca plantă culinară prin grădini de zarzavat, dar creşte şi singură prin tufişuri, pe lângă marginea viilor sau pe lângă gard, fiind potrivită la stat (50 cm), cu floricele albicele dispuse-n umbelă pre vârfuri de rămurele, cu arome mumuşele. Perioada de recoltare: se recoltează frunzele aromatice, în perioada înfloririi sau un pic înaintea acesteia. ► Asmăţuiul are miroazne numai bune spre a-l pune în supa de legume, în salate, în textura omletelor şi-n sosuri picante, d-alea de mănânci pe săturate ►Babele de altădată făceau un decoct din 10g/l asmăţui, susţinând că fiertura respectivă uşurează menstrele, combate trânjii curului şi dă drumul udului.

Vezi de asemenea:

tufa de haţmaţuchi
asmăţui înflorit
gata pentru salate

Arnică

2007-09-26T22:17:00.000+03:00

(carul pădurilor, carul zânelor, podbal de munte, arnica montana).

Arnica sau carul zânelor face parte din familia Compozitelor, ca şi albăstriţa, anghinarea, brusturele or captalanul, ceea ce-nsemnă că arnica ridică, adică, o singură floare spre soare, pe rămurelele principale, floare pe care cresc - prinse pe marginea antodiului, ca într-o horă de miros şi culoare - alte şi alte florioare-hurioare. O găsim prin fâneţele umede de la munte, ceea ce ne spune oarece despre pohta-i de seve multe. E slăbuţă la rădăcină şi tulpiniţă ca orice herbacee, în schimb e păroasă şi lipicioasă ca o focoasă femeie, cu doua-trei rămurele pe care cresc pălăriuţele gălbenele, de mor gâzele după ele ► Observaţie: arnica este plantă medicinală toxică, atenţie, cetitoriule ! ► Perioada de recoltare: se colectează pălăriuţele (antodiile) în iunie-iulie ► Doctorii de altădată apreciau că florile de arnică, într-o infuzie de 5 g/litru, sunt stimulente ale sistemului nervos, fiind tonice, în genere ► Fitoterapeuţii moderni (Bojor & Alexan) recomandă arnica în: Contuzii: comprese locale cu 10 ml tinctură la 100 ml apă de plumb (tinctura se prepară prin macerare, timp de 10 zile, a 20 g flori de arnică în 100 ml alcool). Laringită (răguşeală): gargară cu infuzie din o linguriţă flori la o cană de apă. Cicantrizant în răni uşoare: comprese cu tinctură de arnică (20 g flori macerate 10 zile în 100 ml alcool; în cazul plăgilor mai întinse tinctura se va dilua cu infuzie de muţeţel în proporţie de 3 părţi tinctură la 7 părţi infuzie). ►Se mai vorbeşte despre administrarea ceiurilor din flori de arnică, în: diskinezie biliară, insuficienţă cardiacă, metroragie, dermatoză inflamatorie (după indicaţiile medicului terapeut).

Vezi de asemenea:

arnicuţă cu pălăriuţă
arnice, arnice
carul zânelor

Arin

2007-09-26T09:20:00.000+03:00

(alnus viridis, alnus glutinosa)

Arinul din Betulacee e un arbore căruia-i place mai mult pe malurile râurilor repezi de munte să steie or prin pădurile umede de la şes, unde a inspirat poetului naţional dulcele ghers, scos dintr-o inemă poate îndurerată şi nebună, dar scris cu o peană tare shogună: Peste vârfuri trece lună / Codru-şi bate frunza lin / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună... Arinul negru poate atinge şi 30 de metri înălţime (însă există şi un arin mai mic, alnus viridis), având o tulpină înfiptă bine în solul mustind de foste lavine, frunzele ovale şi dinţate pe margine, iar florile subt formă de rânse, mâţişori sau ameţi, ce atârnă de crengi ca nişte ciucurei cucuieţi, apărând primăvara f. devreme, înainte ca frunzele să dea semne c-ar avea de gând să irumpă din crenguţele ferme. Fructul arinului este o achenă, deci o sămânţă unică, vârâtă-n coaja-i maternă, însă deslipită de ea, întocmai ca aluna şi ghinda or mai degrabă ca nuca ►Perioada de recoltare: se recoltează scoarţa (coaja) de arin, singura care interesează fitoterapeutic (de altfel destul de puţin), operaţiunea făcându-se de regulă în perioada înfloririi sau înainte de aceasta, când planta şi-a făcut al sevelor plin ► Lemnul de arin e rezistent la apă şi se utilizează la confecţionarea de piloţi pentru morile acvatice, ghizduri şi fântâni trainice, fiind de asemenea căutat de sculptori, cu mâinile lor măiestre şi harnice ►Scoarţa conţine materii colorante şi mult tanin, având deci proprietăţi astringente (te strânge la burtă, scăpându-te de-al cufurelii chin).

Vezi de asemenea:

dintre ramuri de arin...
mâţişori de arin
frunze de arin

Ardei

2007-09-10T12:03:00.000+03:00

(paprica, piparca, pipăruş, capsicum annuum)

Aşa îmi zicea mie nea Aurică ale Mangă, în copilăria-mi în care eram jucăus şi ghiduş ca un spiriduş : pipăruş Pipăruşu' se trage din shoguna familie a Solanaceelor, fiind verişor - deşi nu prea seamănă - cu barabula (cartoful), măselariţa, mătrăguna, roşiile, tutunul, vinetele etcaetera ; caracteristic acestei familii este că toate speciile pe care le ştim conţin un soi de venin, adicătelea neşte alcaloizi de mare valoare medicinală – însa vezi să nu dai în boală ! –, precum : atropina, hiosciamina, scopolamina, nicotina etc., şi, desigur, solanina, un glicozid toxic – prezent mai ales în vinetele şi-n roşiile necoapte, atenţie –, care într-o anumită cantitate provoacă, între altele, dilatarea pupilei (ca şi atropina, nicotina ori scopolamina), dar chiar şi moarte, nepoate Ardeiul provine din America de Sud, deci de foarte departe, din ţeara incaşilor şi mayaşilor, cu poveştile lor fermecate, printre ale căror comori şi nestemate tre' să socotim şi pipăruşu, căci altfel - faţă de calităţile lui mirobolante - nici că se poate... Nefiind peren, ardeiu' nu trăieşte decât un an, normal, însă are o rădăcină înfiptă-n pamânt de parcă s-ar pregăti să trăiască un secol macar ! Numai io ştiu - şi mărturisesc - cât pătimesc până-l smulg toamna din răzoru-i ardeiesc : de două ori tre' să mă odinesc !... Ardeiul creşte în orice grădina dotată cu-o fântână sau cu-o pompă de apă bună şi neapărat orientată spre soare - grădinţa cea mică, adică -, reşpective spre lună, când e nopticică... Are tulpina netedă, nu prea 'năltică (până la 70-80 cm, deci nici chiar pitică), rădăcina pivotantă (dar nu de tipul legumelor rădăcinoase), rămurele numeroase, cu frunze oval-lanceolate, mumoase, iar fructul o bacă (are multe seminţe, ca o mică desagă, iacă), la început verde, ca o lăcustă cosacă, iar la coacere de culoare roşie, galbenă, alb-verzulie sau rozalie, după duhu' ce le-nvie ► Ardeiul e răsfăţatul casei, mai ales la rumânii olteni în bucătărie, fiind socotit una din legumele de bază din cămară, cum orişice gospodină ştie. Amatorii de ardei (şi nu neapărat gurmanzii) nu-şi pot imagina o salată de roşii fără ardei gras sau capie, o ciorbă de peşte sau o mâncare de varză nouă (cu carne dulce de oaie, olelie, muică !) fara ardei iute şi-o ţuică, ardei care pot fi şi copţi în spuză, sau o murătură fără ţâri „ca focul”, să te arză la buză... Iar ciorba de raci – o specie de ardei roşii, neiuţi, uscaţi şi scălâmbăiaţi, ce se umplu cu o cocă special preparată cu mirodenii d-ale noastre ot Carpaţi – cade minunat dupa abuzul de lipide şi alţi cârnaţi afumaţi din perioada sărbătorilor de iarnă, petrecute alături de pretini, copii şi fraţi, ca şi ciorba de praz, - dupa caz, naz şi ucaz -, pe care chiar vă rog să n-o uitaţi, căci e de baz', în Romanaţi... ► Iată câteva reţete mai deosebite recomandate de Sanda Marin exclusiv din ardeii de care vbim : ardei conservati în rumegus, ardei umpluti cu arpacas, bulion de ardei rosii, pilaf de ardei, salata de ardei copti... ► Doctorii de altadata prescriau să se fricţioneze pielea capului cu tinctură de ardei roşu, de preferinţă cât mai iute, ca să-ţi crească părul şi sprincene multe iar mândruţa să nu te uite (10 g de tinctura la 100 g alcool). ■ frecţia cu amestec de rachiu, praf sau tinctură de ardei iute combate cu succes şi junghiurile mai mărunte. ■ vinul fiert cu boia de ardei roşu se bea spre a produce transpiraţii, ca să iasă boala din om fară alte simandicoase trataţii. ■ si e de notorietate, de-acuma, că un ardei verde şi iute face cât un dipiridamol de cea mai bună calitate, pe bune, fratre, pentru cei ce au şi norocul unui stomac tare, „de câne”, cum se spune, şi pot să manânce ardei iute pe săturate... ► Ardeiul conţine substanţe nutritive la nivelul celor mai performante legume. De exemplu, un kg de ardei gras are formula nutriţională : 380 - calorii, 15 - protide, 10 - lipide şi 55 - glucide, pe când un kg de roşii din grădină fie şi-a împaratului (care şi ele sunt campioane ale Zarzavatului) are formula: 220-10-2-40. Ardeiul conţine totodată vitaminele A, B1, B2, PP si C, iar sărurile minerale sunt şi ele bogat reprezentate în formula piparcei ► Fitoterapeutica modernă (Bojor & Alexan) recomandă ardeiul în : Sciatica : fricţiuni locale cu tinctură de ardei iute (15 g ardei mărunţit, macerat 7 zile în 100 ml alcool de 70 grade). Tonic capilar : fricţionări la rădăcina părului cu tinctură din 20 g ardei iute la 100 ml apă (frecţiile se fac zilnic, timp de o săptămâna, după care vei avea păr gonflat de zână, dar nu d-aia nebună, aloo...).

Vezi de asemenea:

floricica de ardei
va asigur ca sunt iuti
astia sunt si mai si
ardei capia si gogosari
siruri de piparusi

Anghinare

2007-09-10T11:17:00.000+03:00

(cynara scolymus).

Anghinara face parte din familia Compozitelor, ca si neamu albăstriţelor, nu dispare de la un an la altul ca o ierbuţă oarecare, ci este perenă şi prolifică precum China nemuritoare, are o tulpină năltăroagă (1,50 m), frunzele verzi-albicioase, adanc crestate, receptacolii florali specifici, de coloare violacee, înveliţi la bază în solzi cărnoşi, ca de cornee ►Anghinarea se cultivă în primul rând ca legumă, din care se consumă mai ales receptacolii florali (antodiile), care se culeg în perioada înfloririi, iar frunzele de anghinare prin iunie-septembrie. Sanda Marin o recomanda în reţete ca : anghinare fierte, anghinare umplute cu carne, anghinare umplute cu orez etcaetera ► La rândul lor, fitoterapeuţii Bojor & Alexan prescriu ceaiurile pe bază de frunze de anghinare în : Aterioscleroza - infuzie din o lingură de frunze la ½ litru apă, jumatate se bea dimineaţa pe stomacul gol, după care se stă în repaus pe partea dreaptă juma' de oră, iar restul se bea cu cca 30 min. înainte de mesele principale, facându-se cure progresive de 20-30 zile, cu pauze de o lună (efect verificat: scade colesterolul sau influenţează metabolismul acestuia la nivelul ficatului). Constipatie - infuzie din o linguriţă de frunze la o cană de apă, se beau 2-3 căni pe zi (în special în constipaţiile cauzate de disfuncţii ale ficatului). Diabet zaharat - infuzie din o linguriţă de frunze la o cană de apă, se beau 2-3 căni pe zi, în cure de 20-30 zile, cu pauze de aceeaşi durată. Diskinezie biliară - infuzie din o lingură de frunze la ½ litru apă, se bea în cursul unei zile, o cană dimineaţa pe nemâncate, după care se stă culcat 30 min pe partea dreaptă, iar a doua cană se bea în două reprize, cu o juma de ora înainte de mesele principale. (tratamentul se face progresiv, pornind de la doze mici şi dureaza 20-30 zile, cu pauză de o lună, după care se reia). ► Anghinarea constituie materie prima în industria medicamentelor : anghirolul (chophytolul) este un extract apos deproteinizat din frunze de cynara scolimus, iar instamixtul este un amestec din extract de folium cynarae, herba chelidonii (rostopască) şi herba hyperici (sunătoare), cu acţiune coleretică şi colecistokinetică.

Vezi de asemnea:

razor de anghinare
ati mancat asa ceva ?

Angelica

2007-09-10T10:34:00.000+03:00

(angelică, anghelică, buciniş, angelica archangelica).

Ca şi anisul, angelica face parte din neamul nobil al Umbeliferelor, fiinţe mai toate comestibile, aşadar pasibile a-şi ceda - cu voia sau fără de voia dumnealor... - energia condensată într-al lor trupşor unui mâncător-superior, ca să zic aşa, mey fraţilor... De regulă inferiorii cedători pier, se destramă-n natură sau mor fără să mai rămână nici o amintire în urma lor, ei dispar ca şi cum nici n-ar fi egzistat pre pământ, voila, însă în cazul algelor, ierburilor, cerealelor, legumelor, fructelor, galinelor, iepurilor, mieilor, cornutelor mari, al heroilor şi-al sfinţilor, al tutulor jertfiţilor, n-aşa?, putem constata cum fiinţa acestora e absorbită direct de răpitor, de învingător, de meşteru manole constructor, de marele consumator, reşpektive - în cazul sfinţilor şi eroilor - de un neînţărcat sau virtual bobor, contribuind astfel la mersul lucrurilor evident suitor, nu tre' să fii Herakleitos din Efes sau Hegel din Bonnişor ca să pricepi că totul curge de la inferior la superior, de la alfa la omeg, de la simplu la complex şi de la fiul omului la fiul întregului Univers... Şi vă spun asta - hic et nunc - nu pentru c-ar avea legătură (prea mare) cu angelica de care vbesc io, ci doar ca fapt divers, aloo... ► Angelica e o erbacee destul de babană - măsoară peste un metru de la rizomu-i plin de hrană şi până la umbrela-i alb-verzuie, de zmecheră codană... -, creşte în flora spontană şi oriunde găseşte pământuri răcoroase şi ude, dar mai ales pe lângă pâraele repezi din pădurile de la munte, cu seve multe. Umbela de anghelică înfloreşte în iulie-august, iar rizomii cu rădăcini se culeg prin august-octombrie sau mai bine primăvara devreme, când sevele şiroiesc ca şivoaile la anticele terme... ►Finlandezii, svezii, danezii etc au obiceiul să mănânce şi azi mlădiţe tinere de angelică, cică le-ar face bine la burtică, stimulându-le pofta de viaţă şi deci şi chestiuţa erotică, doar nu degeaba i se zice acestei plante angelica archangelica sau - după unii savanţi - răsturnica... ► Rumânii noştri moaie anghelica-n rachiu, spre a-i da tăriei iz şi gust aromatico-diliu şi-o beau înainte de masă pentru poftă de mâncare, deci nu prea romantic, se pare, căci rumânu o fi iel poiet din născare, dar îl trage aţa mai mult spre-ale gurii, cucuş & kkre, fără să mai socotim faptu că de regulă el abuzează şi de anghelica tare, ca de-un paregzamplu voinica damă din Caragiale, care, aflată cu odrasla-i la advucat spre a o devorsa de neisprăvitul fecior al Tarsiţii Popii Dreakului cel deşuchiat, se scuza de cam desele râgâeli scăpate faţă de maestru’ pungaş, dar galant, punându-şi elegant două degeţele la guriţa-i bine creionată cu groase dresuri : Pardon! Anghelica, bat-o vina!... Afuri...! Noroc - n-aşa? - că distinsa mahalagioaică a făcut "hâc !" şi n-a mai zis nici cârc, nici mârc...

Vezi de asemenea:

angelica de ierbar
ia uita-te ce mare sunt
aici e de mine
plansa cu angelica

Anason

2007-09-10T10:09:00.000+03:00

(anis, bădean, pimpinella anisum)

Anasonu' din Umbelifere, neam de neam de legume nobile, very vere, cu inflorescenţe-n formă de umbrele (exempli gratia : morcovul, pătrunjelul, mărarul, feniculul, păstârnacul, angelica etc.), provine din China, Indochina/ India, iar în Europa noa' se cultivă subt cerul liber mai ales în Francia spre Marsilia, de unde şi numele de ismă badiană sau anason frantzuzesc, păi cum drea'... Ai noştri i-au zis - simplificând ca rumânu leneş până şi de gura-i de mboulean - bădean sau anis, că li s-a părut că sună mai pârţan... Erbacee fiind, anasonu tre' să fie cultivat an de an, fie în sere cu climat mediteraneean, fie, la mama acas din Indochina sau din Marsilia, în natură, cum spuneam. Are o tulpină delicată, năltuţă şi-n partea de sus ramificată, cu floricele albe ca de vată, deschizându-se în inflorescenţe umbelifere în mai-iunie, deci nu chiar toate deodată... ; seminţele au gust dulce, de miere piperată, c-un miros fin şi aromă mentolată, care-ţi lasă-n gură o senzaţie de răcoare binecuvântată, ca şi isma sau ca limba de fată jurată, dar curată... Putem culege fructus Anisi prin august-septembrie (în caz că nu ştii, culegătorule, aloo...) ►Doctorii de altădată recomandau seminţele de anason ca stomahice şi carminative (facilitează eliminarea gazelor din stomac şi din intestine, combătând colicele intestinale, adică durerile de maţe, bre). ► În bucătărie, datorită proprietăţilor aromatice, seminţele de anason servesc pentru condimentarea patiseriei de casă (cornuleţe cu anis, de paregzamplu) sau a băuturilor de desert (dacă n-ai băut lichior de anason se zice că nu eşti doamnă/ domn). ► Fitoterapeutica modernă (Bojor & Alexan) recomandă ceaiurile pe bază de anason în: Bronşită (faza avansată de cocţiune sau cronică): infuzie din ½ linguriţă de fructe la o cană de apă, 2 căni pe zi. Disfuncţii ale glandelor mamare : infuzie din ½ linguriţă de fructe la o cană de apă, 2-3 căni pe zi. Dureri (colici) abdominale la copii (datorate fie înghiţirii aerului, fie unor procese fermentative) : infuzie din 5-6 fructe la 100 ml apă (cantitatea de ceai se dă în fucţie de vârsta copilului). Meteorism (balonări) : infuzie din o linguriţă de fructe la o cană de apă, se bea în cursul unei zile. Paraziţi intestinali : infuzie din 2 linguriţe fructe la 100 ml apă, care se bea dimineaţa pe nemâncate. ►Alte indicaţii fitoterapeutice moderne în: anorexie, dispepsie, enterocolită, insuficienţă pancreatică.

Vezi de asemenea:

anis inflorit
seminte de anis in coaja
o recolta de anis
anis sau marar bulgaresc ?

Amăreală

2007-09-09T19:50:00.000+03:00

(polygala amara).

Amăreala din familia Polygalaceelor provine din flora spontană, fiind de-a noastră de bună seamă, rumânească buruiană. Creşte prin pajişti montane, având talia cam cât picioruşu de dame (cca 25 cm), un gust specific amar, de unde şi numele aşadar, fiind alcătuită dintr-un mănunchi de tulpiniţe ce pleacă dintr-o rozetă bazală ca nişte gracioase spiţe, cu floricele albăstriţe, dispuse sub formă de racem în vârfuliţe, apărând în mai-iunie prin poeniţe. Se recoltează rădăcina sau plata întreagă (în perioada înfloririi) şi se bagă la desagă. ► Indicaţii fitoterapeutice moderne în : astm bronşic, reumatism, tuse etc.

Vezi de asemenea:

creangute de amareala
amareala de ierbar

Alun

2007-09-08T16:39:00.000+03:00

(corylus avellana)

Betulacee-ul alun e un arbust cam de 6 m, deci nici pitic ca un sequoia superjun, nici ca bradu sau gorunu de shogun. Creşte prin tufişuri şi-n păduri, în special pe lânga ale primăverii ape tulburi, are tulpini multiple şi duri, tufoase încrengături, frunze simple, rotunde şi zimţate cu crestături, aşezate altern (câte una la nodul matern/patern) ; florile de alun – niste muguraşi gingaşi ca balonaşele de săpun – sunt printre primele care înfloresc şi-s semn de an bun, polenizându-se cu sporii ce provin din rânsele (mâţişorii) atârnând pe crengile golaşe ca ghearele de phaun (pe care frunzele încă n-au apărut, vreau să spun) ; fructele (alunele) sunt nişte nucşoare acoperite c-un cojocel de frunzuliţe şi se mai numesc şi ronţăiţe ►Alunele, prăjite, decojite, sărate – sau nu –, sunt consumate cu plăcere de toată lumea, la o bere sau la un pahar de limonadă ori de vorbă cu pretina/ pretinu', la o masă tihnită cu tont neamu', ronţăind şi turuind, sau la gura sobei, vin fiert sorbind. Ele sunt gustoase, uleioase, săţioase şi vitaminizante, pretându-se şi la preparaţii culinare savante, cum ar fi: bavarois de alune, biscuiţi cu alune, cremă de alune (pentru torturi), cremă pralinată cu alune (pentru torturi), şerbet de alune prăjite, tort de alune, tort de alune şi migdale, turtiţe cu alune şi curmale (Sanda Marin). ► Leacuri tradiţionale pe bază de alune: babele de altadată dau să se bea alună pisată şi macerată-n ţuică dublu-rafinată la durere de burtă deochiată, iar cu alune arse şi-amestecate cu muc de lumânare de seu ungeau sprincenele copiilor, ca să le crească dese şi negre ca de zmeu, dar nu d'ăla teleleu, aloo... ► Indicatii fitoterapeutice moderne în : avitaminoze (alunele), flebită, hemoragii etc.(coaja şi frunzele de alun).

Vezi de asemenea:

alun in poienitza
matzisorii de alun
frunze de alun si achene
alune la mama lor

Albăstriţă

2007-08-31T10:38:00.000+03:00

(centaurea cyanus)

În lume sunt nu mai puţin de 500 de specii de albăstriţă, însă la noi nu creşte decât specia zisă centauriţă, cam preste tot unde-şi găseşte lot, dar mai ales prin culturile de păioase şi de prăşitoare, unde-i mai cald iarna la picioare, dar şi cevaşilea răcoare la subsioare, vara pe dogoare. Are forma erbacee, deci abia vertical să poa' să steie şi ea, să fie-n stare să ţină-n spinare o furnică alpinică şi-o floricică ori f'o rătăcită păsărică, iar nu pe poieselu' Avepică, deci un ditamai homu, adică Ca orişice floricică din familia Compozitelor, albăstriţa face un singur antodiu, pe care şi-l înalţă mândră nevoie mare spre-a cerului geamănă splendoare, n-aşa ? aşadar o singură şi rotundă farfurioare, ca la a soarelui floare, dar mult mai mignonă, compusă din alte nenumărate florioare-cyanioare, fără codiţe, în formă de pâlnioare, înghesuite una lângă alta pe-a antodiului taler, ca neşte gingaşe hurioare. Antodiile se culeg în întregime (în iunie-septembrie), dar şi numai floricelele albăstrele (în iulie-august), atâta timp cât îşi mai păstrează culorile prospeţele, ca să faci ceaiuri cu ele contra mistuirilor grele ► Deşi "concurează macul în frumuseţe, în lanul îngălbenit", agricultores nu prea înghit aiastă floricică, shiit, deoarece parazitează culturile de grâu şi orz aurit, fapt pentru care agronomii o combat prin curăţirea severă a seminţelor plantelor ce urmează a fi puse la-ncolţit. Tocmai fiindcă nu sunt urâte deloc, ci din contra, sunt mumuşele foc, unele specii de albăstriţă se folosec şi ca plante decorative în grădina cu zambile & busuioc, de unde fetele o iau şi şi-o pun în cosiţe, când simt iele că le-a lovit aşa, un sughiţ mai cu zâmbok, reşpektive al amorului amoc.... ►Indicaţii fitoterapeutice moderne în : anorexie, afecţiuni renale, diskinezie biliară, diaree, dispepsie etcaetera.

Vezi de asemenea:

tulpinite de albastrite
o albastrita de ierbar
albastrite in mediul lor
albastrita in lanul ingalbenit
albastrite si maci

Agriş

2007-08-30T18:20:00.000+03:00

(acriş, agriş sălbatic, borboană, coacăză sălbatică, razachie salbatică, strugure spinos, ribes grossularia).

Agrişul face parte din familia saxifragaceelor, ceea ce nu-nsemneadză că e saxofonist, cascătzeilor... Ca şi afinu' e o tufă lemnoasă, năltuţă cam cât o japonezuţă copsoasă (1,50 m, - pentru cine nu cunoaşte delicioasa rasă ), cu neşte rămurele arcuite şi elastice, dar cam ghimpoasă, crescând în regiunea deluroasă, umedă şi răcoroasă, înflorind în aprilie-mai, când primavera e mai mumoasă, şi fructificându-şi bobiţele verzi, galbine sau roşii, ca boabele de razachie struguroasă, care la maturitate sunt dulci-acrişoare, răcoritoare şi laxative (grăbesc scaunul, hey, frăţioare, vezi să nu te-apuce treaba mare pe cărare, drea' ), ca de altfel şi siropurile ce se prepară din ele, după ce le dai prin storcătoare, apoi prin strecurătoare, normal... Agrişele se recoltează la coacere - după cum poate ghici orişicare -, în iunie-iulie, pe vreme de torpoare, conţin acizi, zahare şi vitamina C în cantităţi surprinzătoare. N-au indicaţii fitoterapeutice speciale, în afară de faptul că sunt vitaminizante impunătoare, carele însă tre' consumate cu măsură, căci altfel burta te doare... ►Bucătarul divin Sanda Marin recomandă agrişele în următoarele reţete, care pe mine personal, cel puţin, mă fac să suspin... : compot de agrişe, dulceaţă de agrişe, peltea de agrişe, tartă cu agrişe...

Vezi de asemenea :

agris inflorit
frunzele agrisului
crengute de agris
tufa de agris
agrisul negru
agrisul rosu

Afin

2007-08-30T18:01:00.000+03:00

(afinghi, vaccinium myrtillus)

Această plantă demimuntoasă, din a Ericaceelor familie aleasă, se simte în ţeara noastră ca la ea acasă, normal, deşi numai Dzeu ştie cum a ajuns aci, din timp imemorial. Are o consistenţă lemnoasă, fiind la înfăţişare totuşi cam tufoasă şi nuieloasă. Preferă zona pietroasă, umedă şi răcoroasă, fiind perenă la a sa viaţă, deci nu piere an de an ca orişice fâşneaţă. Tulpinile-i sunt verzi, multiple şi f. ramificate, cu frunzuliţe în forma conturului de ou (ovate), florile ca nişte clopoţei, roz-pal, draguţel bombonate, ce apar în mai-iunie pe săturate, fructele – afinele – nişte băcuţe de culoare albăstruie spre negruţe, semănând cu nişte acioaie de căpruţe, dulci-acrişoare şi specific aromate, aşezate o mulţime pe-o singură tufă ca nişte ţigăncuşe surate (spre deosebire de fragi, ce arareori se găsesc mai mult de cinci pe-o crenguţă agăţate). Frunzele de afin sunt bune de cules în iunie-octombrie, începând de la culesul de pelin şi până când se decantează primul vin, iar fructele în august-septembrie. ► Afinele conţin the famous vitamins A, B, C, săruri minerale, acizi, zaharuri şi altele. Se ştie că una din marotele gospodinelor care merg la băi, la sfârşitul verii, la Olăneşti, e să se aprovizioneze cu 4-5 kg de afine mocăneşti, din care vor prepara siropuri minunate & gustoasa afinată de Piteşti... ►Fitoterapeuţii moderni (Bojor & Alexan, e.g.) recomandă ceaiurile pe bază de frunze şi fructe de afin ca tratament adjuvant în: Colică renală (durere de rinichi): infuzie din o linguriţă de frunze la o cană de apă, se beau 2-3 căni pe zi. Diabet zaharat: infuzie din o lingură de frunze la o cană de apă, 2-3 căni pe zi. Diaree: ■ decot din o linguriţă de frunze la o cană de apă, 2 căni pe zi. ■ macerat la rece 8 ore din 2 linguriţe fructe la ½ litru apă, se bea în cursul unei zile. Stimularea diurezei (producerea udului): infuzie din o linguriţă de frunze la o cană de apă, se beau 2-3 căni pe zi. ►Alte indicaţii fitoterapeutice moderne (pentru frunzele de afin) în: gută, reumatism şi uremie, iar pentru fructe în : acuitate vizuală, eneterocolite, paraziţi intestinali (oxiurază), infecţii urinare şi stomatite (după sfatul specialistului).

Vezi de asemenea :

afin in floare
frunzele afinului
crenguta cu afine
tufe de afin
afine, afine

Păr

2006-12-27T19:27:00.000+02:00

(gorţ, pirus communis). Nobilul pom fructifer al părului e cultivat din cele mai vechi timpuri, cunoscându-se multiple varietăţi şi subvarietăţi, pe care le găsim şi prin grădinile rumânilor sub diferite denumiri: pere arăpeşti, pere bergamute, pere boereşti, pere căieşti, pere faraoane, pere galbene, pere negre, pere pogăneşti, pere prăsade, pere mălăieşti, pere tămâiose, pere văratice, pere verzi, pere vieşti etc. ►Perele sălbatice sau pădureţe servesc la fabricarea excelentului vin de pere, dar ele însele nu sunt comestibile, spre deosebire de merele pădureţe. ►Fiindcă numeroasele varietăţi de pere au perioade diferite de coacere, omul poate mânca pere din grădina sa de la începutul verii şi până la mijlocul iernii, cu o condiţie: să reuşească să prindă perii, să-i înrădăcineze în livada-i, cunoscut fiind faptul că părul se prinde totuşi greu, nefiind la îndemâna oricui a-l avea ca podoabă fructiferă prin grădină, el altoindu-se numai pe păr sălbatic sau pe gutui, care nici acestea nu se găsesc chiar pe toate drumurile. Însă un păr bun, dacă ai noroc de el, te poate pricopsi cu o producţie de 150-180 kg pe vară! ►Perele conţin vitaminele A, B₁, B₂, PP şi C, precum şi săruri minerale: Na, K, Ca, Mg, Fe, Cu, P, S, Cl. Sucul dulce şi puţin acidulat al perelor, precum şi parfumul lor variat le fac să fie tolerate lesne de aproape toate stomacurile, însă nu trebuie să abuzăm de pere, ca şi de oricare alt fruct, căci ne pot face şi rău... Perele coapte la cuptor sunt la fel de bune ca şi cele crude – ba chiar mai bune, pentru cei cu stomacurile mai sensibile –, tot astfel şi diferitele preparate pe bază de pere şi zahăr. ►Sanda Marin pomeneşte perele în următoarele reţete: compot de pere, dulceaţă de pere busuioace, mâncare de pere cu carne, marmeladă de pere, pere în sirop cu ciocolată, pere în sirop, pere la gratin, pere pe orez, plăcintă cu pere, pui cu pere etc►Babele de la ţară fierbeau o baniţă de pere sălbatice şi zeama o dau s-o bea (în fiecare zi câte un păhărel înainte de masă) celor ce sufereau de cancer, iar la copiii slabi şi scrofuloşi le făceau băi de frunze de păr şi frunze de salcie.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Păpălău

2006-12-27T19:24:00.000+02:00

(beşicuri, buruiană de-a-bubă, cireaşa evreilor, gogoaşe, iarba bubei, physalis alkekengi).

Îl găsim prin păduri, tufişuri, vii, pe lângă garduri şi drumuri, cultivându-se de asemenea prin grădini. Boabele de păpălău sunt de mărimea şi culoarea unei cireşe, de culoare galbenă-portocalie, închise în caliciul roşu, umflat ca un balonaş. ►Medicina veche prescria cireşele de păpălău ca diuretice şi febrifuge. ►Tradiţional, se folosea pentru a vindeca bube de tot soiul şi durerea de măsele. ►În bucătărie, serveşte la prepararea unor paste, compoturi, murături etc., „cireaşa” de păpălău fiind foarte bogată în vitamina C (300 mg la 100 g fructe).

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Păpădie

2006-12-27T17:20:00.000+02:00

(lilicea nipărticlii, papalungă, părăsita găinilor, taraxacum officinale)

Ce mândră arată păpădia vara, cu cele vreo mie de mici paraşute pe creştetul ei...! ►O zărim prin fâneţe, păşuni, locuri cultivate şi pustii, grădini, dărâmături şi pe lângă case. ►Ştiaţi că rădăcinile şi frunzele tinere de păpădie se întrebuinţează prin unele părţi şi în bucătărie, ca o salată sănătoasă şi răcoritoare...?! ►În medicina veche se prescriau rădăcinile şi frunzele ca tonic, aperitiv, colagog, diuretic şi uşor laxativ, care se dădeau sub formă de fiertură din 30 g/l. ►În popor se credea că păpădia curăţă sângele pentru care se da sub formă de fiertură ● contra frigurilor se da ceaiul de rădăcină de păpădie. ●pe dinafară, zeama de frunze pisate se punea pe buba neagră (pustula malignă, dalac, antrax) ● beşica cea rea (antraxul) se mai bandaja uneori cu o frunză de păpădie, după care se înconjura buba cu piatra iadului, crezându-se că demonii dalacului nu vor mai îndrăzni să treacă mai departe... ●pe locul dureros din reumatism se punea frunză de brusture, însă numai după ce s-a întins pe ea rădăcină de păpădie pisată bine şi prăjită în smântână proaspătă, oblojeală ce se schimba după o zi şi-o noapte ►Tratamente fitoterapeutice moderne cu păpădie în: ●Afecţiuni vasculare (ajută la normalizarea ciculaţiei sângelui): infuzie din 1-2 linguriţe la o cană de apă, se beau 2-3 căni pe zi. ●Aterioscleroză: infuzie din 1-2 linguriţe de plantă la o cană de apă, se beau 2-3 căni pe zi, 2-3 săptămâni. ●Eczeme: infuzie (sau decoct din rădăcini) din 1-2 linguriţe frunze la o cană aoă, 2-3 căni zi. ●Stimularea diurezei : infuzie din frunze şi din planta întreagă şi decoct din rădăcini 1-2 linguriţe la o cană apă, se beau 2-3 căni pe zi. ►Alte indicaţii în: ●anorexie, avitaminoză, colecistită, constipaţi, diskinezie biliară, gastrită hipoacidă, gută, hepatită cronică, intoxicaţie, obezitate, reumatism, varice (după sfatul specialistului).

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Păducel

2006-12-27T17:03:00.000+02:00

(crataegus monogyna).

Valorosul arbust, a cărui botezare a fost ratată, ca să vezi, de marele Linné, poate atinge înălţimea de 10 m, creşte prin parchete, prin tufărişuri şi prin liziere şi înfloreşte prin aprilie-iulie, fructificând în septembrie-octombrie nişte boabe roşii, care după ce se culeg trebuie uscate la soare, spre deosebire de frunze şi flori, ce se vor usca la umbră, ca majoritatea organelor de acest gen. ►Fitoterapeuţii moderni recomandă păducelul ca adjuvant în: ●Afecţiuni cardiace (cu substrat nervos) ■ infuzie din o linguriţă la o cană de apă, cantitate ce se bea în cursul unei zile. ■ tinctură din 20 g de plantă macerată 10 zile în alcool de 70 gr, se iau câte 10-15 picături de 3 ori zi. ●Aterioscleroză ■infuzie din o linguriţă din flori, frunze sau fructe de păducel la o cană de apă, cantitate ce se bea zilnic timp de 1-2 săptămâni. ●Hipertensiune arterială ■ infuzie din o linguriţă flori, frunze sau fructe la o cană apă, se bea în cursul unei zile. ■ tinctură din 20 g plantă macerată 10 zile în 100 g alcool 600, se iau 10-15 picături de 3 ori zi. ●Insomnie ■ infuzie din o linguriţă de flori, frunze sau fructe de păducel la o cană, se bea înainte de culcare. ■ tinctură din 20 g plantă macerată 10 zile în 100 ml alcool de 600, se iau câte 10-15 picături de 3 ori pe zi. ● Insuficienţă cardiacă (coronariană) ■ infuzie din o linguriţă de flori cu frunze şi o lingură de fructe la o cană de apă, cantitate ce se bea în cursul unei zile. ■ tinctură din 20 g părţi de plantă macerate 10 zile în 100 ml alcool 600, se filtrează şi se iau 15-20 picături de 2-3 ori pe zi, în puţină apă. ● Menopauză ■ infuzie din o lingură flori, frunze şi fructe de păducel la o cană de apă, se bea în cursul unei zile. ■tinctură din 20 g flori cu frunze sau 25 g fructe macerate a0 zile în 100 ml alcool de 600, se iau 10-15 picături de 3 ori zi. ►În fine, ştiaţi că extractul uscat de crataegus (păducel), împreună cu extractul uscat de valeriană (odolean) plus fenobarbital intră în formula popularului extraveral ?

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Paracherniţă

2006-12-27T16:57:00.000+02:00

(grâul potârnichilor, parrietaria officinalis)

Înfloreşte în iulie-septembrie prin locuri umbroase şi umede, pe lângă ziduri, prin ruine şi prin păduri. ►Planta conţine nitrat de potasă din abundenţă, care o face să fie diuretică, fapt pentru care medicina veche o recomanda în catarul băşicii udului, în nisip (gavrelă) şi ori de câte ori urina este turbure şi puţină. ● se da sub formă de ceai 50 g/l. ► Actualmente, paracherniţa serveşte în industria farmaceutica la prepararea unor medicamente.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Ovăz

2006-12-20T10:05:00.000+02:00

(avena sativa)

Altături de celelalte cereale din nobila familie a gramineelor, ovăzul a jucat şi el un rol mare în civilizaţie, mai ales în perioadele în care clasicul amator de ovăz, calul, şi-a jucat şi el importantu’ rol, ca erou al bătăliilor de cavalerie şi nu numai, din toate timpurile... ►Ovăzul la noi îl consumă acum cu mare plăcere doar caii, dar francezii fac şi azi din ovăz o fiertură pentru bebeluşi lejeră şi hrănitoare, iar scoţienii mănâncă în mod tradiţional ovăz, chiar dacă nu (mai) fac pâine din el... ►Ceaiul de ovăz era recomandat de medicina veche drept o băutură foarte hrănitoare, ce se făcea din 20 g ovăz la litrul de apă.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Osul iepurelui

2006-12-20T10:04:00.000+02:00

(ononis spinosa)

Înfloreşte pe lângă lacuri însorite, fără maluri prea înalte, izlazuri, pârloage, cam prin toate zonele. Se întrebuinţează rădăcina, care se culege toamna sau primăvara. ►Indicaţii fitoterapeutice în: ●Gută: decoct din o lingură rădăcină la o cană de apă, 3 căni pe zi timp de 2 săptămâni. ●Hidropizie (dropică, boală de apă): decoct din o lingură rădăcină la cană, 3 căni pe zi. ►Alte indicaţii în: ● calculoză renală, cistită, edem, insuficienţă cardiacă cu edem, intoxicare, obezitate, reumatism, furunculoză.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Orez

2006-12-20T10:02:00.001+02:00

(oriz, urez, oryza sativa)

Ce s-ar fi făcut marile popoare asiatice – chinezii, coreenii, japonezii şi indochinezii în special – fără binecuvântata plantă a orezului, care înseamnă pentru aceste naţii chiar mai mult decât înseamnă grâul şi păpuşoiu’ pentru ai noştri ? Orezul pătrunse de altfel demult şi la noi – pe filieră otomană –, fiind nelipsit din cămara gospodinelor din Carpaţi, care dau urezului gustoase şi multiple întrebuinţări, de la tradiţionalul pilaf cu pui – preluat de la turcoaice, ce îl servesc în mod festiv mirelui în noaptea nunţii –, la sărmăluţele cu orez şi până la orezul cu lapte, bucuria ţâncilor... ►Sanda Marin ne oferă un reţetar complet de găteli cu orez: anghinare umplute cu orez, ardei umpluţi cu orez, budincă din orez cu ciocolată, budincă din orez cu mere, budincă din orez, caise pe orez, crap umplut cu orez, orez a l’Imperatrice, orez cu marmeladă, orez în formă, cu fructe (cald), pască cu orez, pere pe orez, roşii umplute cu orez, sarmale de orez cu hribi, sufle de orez, supă cu găluşti de orez, vinete umplute cu orez...►Cei ce mănâncă orez decorticat ca hrană exclusivă se pricopsec însă cu „beri-beri”, boală determinată de lipsa vitaminei B (a creşterii) din alimentaţie, vitamină ce se găseşte din abundenţă în coaja bobului de orez, dar nu şi în miezul său. ►Orezul conţine şi el gluten, substanţa proteică specifică cerealelor graminee, însă în cantităţi mai mici decât grâul ori secara. ►La noi, Ceauşescu intenţiona la un moment dat să asigure independenţa cerealieră complectă a ţării, drept care s-a apucat să amenajeze orezării în zonele inundabile ale Oltului şi în umedul Banat, dar proiectul faraonic a eşuat odată cu conducătoru’ suprem... ►În vechime, tizana sau apa de orez se obţinea fierbând 20 g orez într-un litru de apă, până ce orezul plesnea, şi după ce se filtra şi se adăuga sirop de coacăze sau de gutui, această tizană se da celor loviţi de diaree cu iritaţie de maţe. ● cu făina de orez se făceau altădată cataplazme emoliente (înmuietoare) pentru egzeme sau alte boli de piele ce au prins coajă, iar pudra de orez – parfumată sau nu – era deosebit de apreciată de cuconetul de altădată.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Orz

2006-12-20T10:02:00.000+02:00

(hordeum vulgare)

Ştiaţi că malţul din care se fabrică berea (indiferent de marcă), arpacaşul şi binecunoscutul gris – sunt bunătăţi din orz ? ►Orzul face parte din grupa cerealelor, fiind o plantă de mare importanţă, ca şi grâul, orezul, porumbul sau ovăzul. Până nu demult, popoarele nordice făceau chiar pâine din orz, renumită ca foarte hrănitoare, iar babele noastre dau lehuzelor (femeilor la naştere) să bea orz fiert în vin roşu, ca să se întărească, pe când în unele locuri se făcea copilului nou-născut baie cu zeamă de orz, tot pentru întărire. Praful de malţ combate dispepsia (mistuirea grea), iar fiertura de orz îndulcită cu miere e bună pentru bolnavii de angină, precum şi pentru copii care sufăr de diaree cu sânge şi aprindere de maţe. Orzul fiert în lapte e bun contra tusei, iar cu fiertura de orz strecurată, la care se adaugă un pic de piatră acră, se face gargară contra gâlcilor (inflamaţiei amigdalelor). ►Babele de la ţară înţepau urciorul (furunculul) de la ochi c-un bob de orz luat din balegă de cal (obligatoriu), după care bobul de orz se punea fix de unde l-am luat, dacă vroiam ca buba să treacă...

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Omag

2006-12-20T10:01:00.000+02:00

(aconit, omac, toae, mărul lupului, aconitum naoellus)

Deşi foarte veninos sau toxic, cum zic specialiştii, omagul sau omacul sau mărul lupului şi-a găsit destule întrebuinţări în medicina veche, în condiţiile în care planta era adimistrată sub stricta supraveghere a terapeutului, ca orice plantă otrăvitoare, de altfel... ►Doctorii de altădată apreciau că omagul calmează durerile în tot soiul de nevralgii, fiind bun de aesmenea la tusea măgărească (convulsivă), la reumatism, gută, nevralgie sciatică, preparaţiile din rădăcină fiind mult mai tari decât cele din frunze. ●tinctura de frunze, de exemplu, se da 1-5 grame /zi, pe câtă vreme cea de rădăcină numai 2-10 picături pe zi într-o poţiune (băutură). ►Babele de la ţară dau omag în rachiu de drojdii contra reumatismului. ● dacă se spăla cineva cu leşie de omag se credea că îi creşte părul. ● pentru ca să se alunge răul din casă se afuma cu omag. ● când pofteai să scapi de cânele cel rău al vecinului, îi dădeai omag într-un boţ de mămăligă ►Unii fitoterapeuţi de azi pretind că tratamentul cu ceaiuri de omag sau cu mărul lupului, cum i se mai spune acestei plante, a dat spectaculoase rezultate în vindecarea cancerului, mai ales a celui de colon... Aşa o fi !

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Odolean

2006-12-20T09:59:00.000+02:00

(guşa porumbelului, năvalnic, valeriană, valeriana officinalis)

Vestita plantă medicinală a valerienei, cunoscută încă de pe vremea faraonilor, creşte prin fâneţe umede şi păduri umbroase, pe lângă râuri şi pâraie, înflorind în mai-iulie. ►Medicina veche întrebuinţa mult rădăcina de odolean, care conţine acidul valerianic, recomandat de doctorii de altădată ca antispazmodic, contra frigurilor, precum şi a viermilor intestinali, sub formă de infuzie 10g/l, iar pe dinafară ca decoct de 30g/l. ►Femeile de la ţară strângeau rădăcina de odolean toamna, o uscau şi o păstrau în podul casei, ferită de pisici, care sunt atrase de mirosul particular al valerienei, atenţie...! ● Odoleanul se da la copiii suferinzi de urdinare cu sânge (dizenterie) sub formă de infuzie, o mână de rădăcină la 500 g apă, se strecura şi se luau 5-6 linguriţe pe zi. ● rădăcina plămădită cu rachiu de drojdii se da contra bolilor nervoase (isterie, palpitaţii nervoase). ● la boala copiilor (epilepsie) se făceau băi cu rădăcină fiartă în apă. ● femeile de aproape toate vârstele purtau odolean la brâu ca să le aducă noroc în dragoste... ►Fitoterapeutica modernă (Bojor & Alexan) recomandă tratamentul pe bază de ceaiuri de odolean în: ● Afecţiuni cardiace cu substrat nervos (acţiune sedativă, cu efect mai ales în palpitaţii): ■infuzie din o linguriţă de rădăcină la o cană de apă; se bea treptat în cursul unei zile. ■pulbere de rădăcină de 3 ori pe zi câte un vârf de cuţit. ■tinctură din 20 g rădăcini macerate în 100 ml alcool de 700 timp de 8 zile, se iau câte 15-20 picături de 2-3 ori pe zi. ● Astm bronşic: ■pulbere din rădăcină de 3 ori pe zi câte un vârf de cuţit. ■ infuzie din o linguriţă de rădăcină la cana de apă, se bea în cursul unei zile. ■ tinctură din 20 g plantă macerată 8 zile în 100 ml alcool, se iau câte 15-20 picături de 2-3 ori pe zi. ● Dureri (colici) abdominale la adulţi (enterocolite, pancreatite, sau în anumite tulburări neurovegetative): ■ infuzie din o linguriţă de rădăcini la cana de apă, se bea în cursul unei zile. ■ un vârf de cuţit de pulbere de rădăcină de 3 ori zi. ■ tinctură din 20 g plantă macerată în 100 ml alcool, timp de 8 zile, din care se iau 15-20 picături de 2-3 ori zi. ● Insomnie: ■ infuzie din o linguriţă rădăcină la cană, se bea înainte de culcare. ■ de 3 ori pe zi câte un vârf de cuţit de pulbere din rădăcină de valeriană. ■ tinctură din 20 g rădăcini macerate 8 zile în 100 ml alcool de 700, se iau câte 15-20 picături de 3 ori pe zi. Etc.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Ochiul boului

2006-12-20T09:58:00.000+02:00

(bunghişor, steluţe, erigeron acris)

Ce n-am fi dat, când eram copii şi mergeam cu clasa la cules de muşeţel, ca micuţele azulene să fie cam cât ochiu-boului de mari (cu care romaniţa chiar seamănă la figură, atâta doar că romaniţele sunt mult mai mici), pentru ca să atârne cât mai abitir la cântar, la momentu’ când ne prezentam în faţa D-nei învăţătoare sau a D-lui învăţător (sau a tov-ului instructor...) cu rodu’ muncii noastre de-o zi (sau de-o săptămână) şi aşteptam laudele acestora... ►Ochiul-boului creşte pe câmpuri, dealuri pustii şi la munte, înflorind în iulie-august, cam o dată cu muşeţelul. ►Doctorii de altădată prescriau frunzele şi vârfurile înflorite de ochiul boului contra diareii şi a curgerii de sânge (antihemoragic), sub formă de ceai 1-2 g/l.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Obligeană

2006-12-20T09:57:00.000+02:00

(speribană, spetează, spetează tărcată, trestie mirositoare, acorus calamus)

Trestia mirositoare, cum i se mai spune obligeanei, e originară – nici nu se putea altfel – din Orientul mirodeniilor, fiind naturalizată la noi în neamu’ trestiilor, aşadară pe lângă bălţi, lacuri şi râuri... S-a stabilit cu preciziune că acorus calamus făcea parte, alături de alte odorante vestite, din formula misticului parfum al faraonilor, de care s-a tot vorbit peste seculi... ►Rizomul obligeanei are un miros aromatic plăcut, un gust amar, datorat acorinei şi era prescris de doctorii de altădată ca stomahic, tonic şi stimulent, antidispeptic. ● în industria alimentară se folosea la aromatizarea prăjiturilor şi a unor lichioruri. ►Rizomii de speribană se strâng primăvara înainte de înflorire (martie-aprilie) sau toamna (septembrie-octombrie). ►Indicaţii fitoterapeutice moderne în: ●anorexie, anxietate, balonări, colică abdominală, dispepsie, enterocolită, gastrită, nevroză (după sfatul specialistului).

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Nufăr

2006-12-20T09:56:00.000+02:00

(nymphaea alba sau nymphaea luteum)

Nufărului i se mai zice şi plumună, de aci şi denumirea străveche a unor bălţi, care se păstrează încă în toponimie, deşi nuferi nu mai există demult pe ele...► Nufărul alb se mai numeşte şi plămună albă, plumună, plută, tidvă de apă, iar nufărului galben i se zice şi mănufăr, plămună galbină, plumună, plută galbină. ►Nici nu trebuie să fii cine ştie ce savant ca să explici pe unde cresc nuferii, albi sau galbini, căci ştim cu toţii din Eminescu, poetul inimii noastre naţionale, cum că: „lacul codrilor albastru/ nuferi galbini îl încarcă”... ►Între noi fie vorba, nuferii cresc cam peste tot unde găsesc o baltă, o apă stătătoare sau lin curgătoare, şi nu numai prin isvoarele albastre din codrii, cu condiţia, bineînţeles, să fie lăsaţi în pace şi admiraţi de departe, iar nu să fie rupţi de hâtrii copii, sau, vai, de căutătorii de plante tămăduitoare, după ce vor ceti acest articol...►Căci nuferii, pe lângă frumuseţea lor grozavă, au nişte însuşiri curative verificate: şi anume, rădăcina ambelor soiuri de nuferi conţine tanin, acid galic şi rezină, substanţe ce le conferă proprietăţi astringente, tonice şi stimulente, din care pricină doctorii de altădată prescriau ceaiurile din rădăcină de nufăr în leucoree (poală albă), blenoragie (sculament) şi dizenterie, iar extern în rănile sângerânde. ●afară de rădăcină se mai prescriau şi florile sub formă de ceai (infuzie) de 10 g/l. ►Femeile băltăreţe întrebuinţau rădăcina şi florile de nufăr galben contra vătămăturii, iar şerbetul de floare de mănufăr în tuberculoză. ►Sanda Marin spune că unul dintre cele mai bune şerbeturi este cel din floare de nufăr...

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Nuc

2006-12-20T09:55:00.000+02:00

(iuglans regia)

Poporul crede că acela care a plantat un nuc va muri în momentul când tulpina nucului se va fi făcut cât gâtul omului de groasă. Această superstiţie e o sugestie destul de transparentă a faptului că nucul se prinde şi creşte greu, ajungând să facă roade abia după 7 ani şi fiind deosebit de sensibil (în prima perioadă) la condiţiile pedo-climatice. Însă odată „prins”, nucul poate să atingă şi sute de ani ca vârstă, precum şi dimensiuni ameţitoare ale coroanei. „La umbra nucului bătrân” – cum zice romanţa – pot încăpea, înghesuţi unul lângă altul, membrii a câtorva generaţii bune din acelaşi trunchi parental...! Maiestuozitatea acestui arbore fac din el unul dintre cei mai nobili şi mai respectaţi pomi din civilizaţia europeană (unde nucul a pătruns încă din antichitate, originar din Persia) şi nu numai. Nucile, bogate în substanţe proteice şi în lipide (uleiuri), au o mulţime de întrebuinţări, de la consumul simplu (la botul calului şi cu o oală de must sau de tulburel în faţă), până la dulceaţa de nuci verzi sau la apetisantele prăjituri cu nucă, inclusiv faimosul nuga al copilăriei noastre, sau cozonacul cu nucă, de Crăciun şi de Paşti, ca să nu mai vorbim de faimoasele reţete pe baze de nuci ale Sandei Marin: cremă de nuci (pt torturi), dulceaţă de nuci (albă), dulceaţă de nuci (neagră), pesmeţi cu nuci, ruladă cu nuci, rulouri cu nucă, salată de nuci cu ţelină, scoarţă de nucă, scordolea de nuci cu raci, scordolea de nuci, sos de nuci, strudel de nucă, tort de nuci, turtiţe de nuci, nougat cu susai, nougat de zahăr ars... ►În medicina veche se foloseau frunzele de nuc şi învelişul cărnos al fructelor verzi (ghija), care conţin mult tanin. Frunzele erau socotite (ca şi azi) astringente, tonice şi antiscrofuloase, iar ghija se recomanda contra scrofulelor şi rahitismului, precum şi ca stomahic, pe când coaja de nuc (coaja de rădăcină, în special) se administra în icter, în diverse boli de piele şi în dalac - pustula malignă –, înţelegut-a-i, dle Saddam...?! Tratamentul era intern, sub formă de ceai din frunze, din coaje sau din învelişul cărnos al fructelor verzi (20 g/l), iar extern, se folosea sub formă de fiertură din 50 g/l, în spălături vaginale, în poală albă şi în pierderi de sânge. ►Babele de la ţară făceau băi de frunze şi de coajă verde la copiii anemici. ● cu coaja verde de nucă fiartă, strecurată şi adăugându-i-se zahăr în cantitate îndoită se făcea un sirop care se da cu linguriţa de trei ori pe zi la copiii scrofuloşi. ● cu frunze fierte şi calde se înfăşura pântecele femeii care nu putea să-şi lepede casa (placenta) în timpul naşterii. ● pentru durere de măsele se fierbea coajă de rădăcină de nuc şi se ţinea zeama în gură. ● coaja de nuc se întrebuinţa şi contra râiei. ● pecinginea se vindeca dacă se ungea cu must din ghija de nucă verde. ● coaja verde de nucă se păstra într-o sticlă de rachiu şi se da contra frigurilor de 3 zile, mai precis un păhăruţ de rachiu cu o seară înainte de friguri... ►Fitoterapeutica modernă a găsit noi şi sofisticate întrebuinţări pentru ceaiurile pe bază de nuc, pe care le recomndă ca tratament adjuvant în: ● Cosmetică : ■tenuri grase, seboreice: comprese cu infuzie preparată din 4 linguri frunze la o cană de apă. ● Diabet zaharat: ■infuzie din o linguriţă frunze la o cană de apă, se beau 2 căni pe zi. ■ infuzie din 4 linguri de frunze la o cană de apă, se iau 3 linguri pe zi. ● Disfuncţii ale glandelor sudoripare (antisudorific): ■infuzie din 1 linguriţă frunze la o cană de apă, se beau 2 căni pe zi. ■infuzie din 4 linguri frunze la o cană de apă, se iau 3 linguri pe zi. ● Eczeme (zemuinde): ■băi locale cu decoct preparat din 30-40 g frunze la un litru de apă. ■băi generale cu decoct din 200 g frunze la 2 l apă, se amestecă în apa de baie. ● Igienă oculară: comprese cu infuzie preparată din 4 linguri frunze la o cană de apă. ● Rahitism: băi cu infuzie din 50 g frunze uscate la 1 litru apă. ● Tonic capilar: băi cu infuzie din 50 g frunze uscate la un litru de apă (dau părului reflexe brune). ● Veruci (negi): se freacă negii de 3 ori pe zi cu suc de coajă de nucă verde (ghijă). ►Alte aplicaţii fitoterapeutice moderne în: ● avitaminoză, diaree, enterită, enterocolită, nefrită, hipergalactie, nevroză, reumatism, blefarită, conjuctivită, furunculoză, leucoree ş.a.(după sfatul specialistului).

Nota Bene: articol nefinisat (fara...rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Nemţişori

2006-12-20T09:54:00.001+02:00

(buruiană de făcut copii, gâlceavă, mărarul câmpului, pintenaş, toporici, totonici, delphinium consolida)

Această plantă amară şi otrăvicioasă, care înfloreşte prin semănături şi pe marginea drumurilor, în mai-septembrie, s-a întrebuinţat în medicina veche în gută, nisip, dropică şi în bolile de rinichi şi de băşică ►în Anglia se întrebuinţa tinctura alcoolică de nemţişori contra astmului şi dispeneeii (respiraţie grea) de natură nervoasă. ►Babele de la ţară prescriau ceaiul din flori şi din frunze de totonici la spălarea muşcăturii de şarpe şi contra durerii de pântece ● în unele părţi ale ţării femeile sterpe îl beau pentru ca să facă copii, de unde şi renumele. ►Farmacia modernă întrebuinţează nemţişorii (toată planta) la fabricarea unor preparate farmaceutice folositoare în: ●hipertensiune arterială, tahicardie, insuficienţă cardiacă... Alte vremuri, alte obiceiuri...

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Năut

2006-12-20T09:54:00.000+02:00

(nohot, ţeaţire, cicer arietinum)

Generaţiile tinere ignoră apelativul iepocal al năutului, – nechezol, ce făcu din modesta plantă o celebritate de altădată, nume preluat de altfel prin mezalianţă de la orz şi ovăz, asociaţii mai cunoscuţi ai năutului, din compoziţia cafelei de iepocă...► Gramineele sus-mentionate sunt hrana de preferinţă a cailor, dar ele se foloseau, totodată, şi ca înlocuitor pentru cafea, alături de năut, pe vremea Odiosului şi Sinistrei, atunci când cafeaua "raţionalizată" şi astfel „îmbunătăţită” fu botezată de ai noştri – puşi pe haz de necaz, ca totdeauna – nechezol... ►A se preciza că zeama de năut chiar că seamănă la vedere şi oarecum la gust cu cafeaua, ca şi zeama de cicoare, pe care nemţii o pun benevol în cafeaua lor cu lapte de dimineaţă, dar nu fiindcă ei ar duce lipsă de cafea, vezi bine... ► Altfel, mica erbacee se cultivă pentru trebuinţele bucătăriei, înflorind în iunie-iulie, iar seminţele ei sunt comestibile, având oarece folos...

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Năsturel

2006-12-20T09:53:00.000+02:00

(bobâlnic, brâncuţă, creson, hreniţă, nasturtium officinale)

Această micuţă erbacee înfloreşte în mai-iulie pe lângă pâraie, izvoare şi mlaştini, dar se cultivă mult şi prin grădini, din pricina faptului că se mănâncă în salate. Ea conţine fier, iod, azot, vitamina C. ►Medicina veche o recomanda ca depurativ (curăţitor de sânge), în combaterea scorbutului şi ca stomahic. ●se prescria şi la copiii limfatici, la cei scrofuloşi şi la guşaţi (din cauza conţinutului în iod), la cei ce aveau mâncărime de piele, cu sau fără roşeaţă, la cei ce sufereau de gingii. ► Actualmente, năsturelul serveşte în industria farmaceutica la prepararea unor medicamente.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Năpraznic

2006-12-20T09:51:00.000+02:00

(geranium robertianum)

Roşiatica şi păroasa erbacee, care pute năpraznic, într-adevăr, creşte pe la umbră, prin bolovănişuri, pe lângă stâncării şi ruinuri, pe soluri fertile, însă necultivate, înflorind în iulie-august. ►Herba geranii robertini este indicată de fitoterapeuţi în: ●diaree, diabet, contuzie, hemoragie, hidropizie, tuberculoză, după caz şi sfat.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Napi

2006-12-20T09:50:00.000+02:00

(broazbe, cartofi porceşti, napi cureceşti, brassica napus)

Iată o plantă care nu e nici cartof, nici morcov, nici floarea-soarelui, deşi seamănă pe undeva cu toate astea. Cu cartofii, napii se aseamănă prin tuberculii agăţaţi de rădăcini, unii mai mari, alţii mai mici, exact cum vedem în cuiburile de barabule. De morcovi napii se apropie prin gustul dulceag şi binişor comestibil, în comparaţie cu cartofii, care sunt imposibil de mâncat cruzi. Cu floarea-soarelui, napii seamănă la tulpină, solidă şi înaltă cât prăjina, precum şi la frunze, dar şi la flori, pe care de departe la poţi confunda cu pălăriuţele tinere şi multiple de floarea-soarelui. Ciudată plantă, nu-i aşa ? ►În copilăria multora dintre noi, broazbele erau, după ce se terminau corcoduşele, cireşele, dudele, caisele, prunele, strugurii, merele şi gutuile, singurele surse de dulce, de unde şi vorba mamei: Da’ ce vrei, măi, omule să-ţi mai dau, broazbe ? ►Atenţie însă: dacă te-apuci să cultivi napi în grădină, înseamnă că vrei să-i perpetuezi aci, fiindcă oricum n-ai mai putea scăpa de ei decât dacă ai băga la desţelinare kirovu’ cel cu şenilele şi brăzdariu’ cât malu’... ►Aplicaţii tradiţionale cu napi: ●se da fiertura de napi pentru tuse, iar pe dinafară se făceau cataplazme (oblojeli) cu napi fierţi şi zdrobiţi, pentru potolirea unor dureri reumatice.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Nalbă

2006-12-20T09:45:00.000+02:00

(colăceii babei, mălagă, malva sylvestris)

O găsim pe câmp, pe drumuri, pe lângă case şi garduri, înflorind în iunie-septembrie. Această plantă are însuşirea de a fi emolientă din pricina mucilagiului pe care îl conţine din abundenţă, atât în flori cât şi (mai ales) în frunze, care se culeg în iunie. ►Din flori, doctorii de altădată recomandau să se facă o infuzie de 10 g/l, bună la guturai şi răguşeală (laringită). ●frunzele se foloseau mai cu seamă sub formă de oblojeli, cataplazme, spălături, clizme, colire etc, bune pentru a potoli o inflamaţie sau iritaţie. ►Babele făceau fiertură din rădăcini, frunze şi flori de nalbă şi o dau pentru tuse şi durere de piept, iar pentru răguşeală se facea gargară cu această fiertură. ●la orice bubă, ca să se spargă, se punea lapte fiert cu rădăcină de nalbă, iar la gâlci (amigdalită) se punea o cataplasmă din nalbă fiartă cu tărâţe de grâu. ●cu fiertura de nalbă mare se făceau abureli în caz de durere de urechi (năjit sau otită). ►Nalba mare (althaea officinalis), un soi de nalbă mai medicinală, cum ar veni, o găsim prin locuri umede, pe malul râurilor, prin lunci, zăvoaie, înflorind în iulie-august. Se foloseşte planta întreagă, care se culege cînd florile au ajuns la deplină dezvoltare. Rădăcinile se spală de pământ, se mărunţesc, se usucă şi se păstrează în loc uscat, ferite de umezeală. ►Tradiţional, ceaiul de nalbă mare se da pentru tuse şi pentru dureri de stomac, iar fiertura de rădăcină amestecată cu miere se da pentru răguşeală (laringită). ●contra diareii la copii se da fiertură de rădăcină, rece, câte 3-4 ceşcuţe pe zi. ●pe dinafară, cu fiertura de nalbă mare se făceau cataplasme de in, se spălau rănile, se puneau oblojeli, se făcea gargară şi abureli (inhalaţii) în cazuri de durere de urechi (năjit sau otită), după cum am mai spus. ►Fitoterapeutica modernă recomandă trataţiile cu nalbă şi nalbă mare ca adjuvant în: ●Abcese dentare: gargară cu infuzie din 2 linguiţe flori şi frunze la o cană de apă. ●Bronşită (faza incipientă, iritativă): ■din flori şi frunze de nalbă mare se prepară o infuzie din o linguriţă la o cană de apă, se beau 1-2 căni pe zi. ■ din rădăcini se prepară un macerat la rece, din o linguriţă la o cană de apă, timp de o oră, adăugându-se un vârf de cuţit bicarbonat, se strecoară, se îndulceşte şi se bea treptat în cursul unei zile. ●Cosmetică : ■tenuri uscate: aplicaţii cu fiertură prelungită (30 min) de rădăcină de nalbă mare, 3 linguri de rădăcini la o cană de apă, la care se adaugă o lingură de miere. ●Furunculoză: cataplasme din frunze opărite. ●Hemoroizi: clismă cu infuzie din 2 linguriţe frunze la cană. ●Laringită (răguşeală): ■infuzie din o linguriţă din flori şi frunze la o cană de apă, 1-2 căni pe zi. ■o linguriţă de rădăcină macerată timp de o oră într-o cană de apă (la care se adaugă puţin bicarbonat), se bea treptat în cursul unei zile. ■se mestecă în gură (bine curăţite fiind) rădăcini de nalbă de cultură, înghiţindu-se sucurile extrase din ea.

Nota Bene: articol nefinisat (fara...rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Muştar

2006-12-20T09:44:00.000+02:00

(brassica alba sau nigra)

►Muştarul alb (numit şi rapiţă albă, rapiţă de muştar) este intens cultivat pentru seminţele sale. Aceste seminţe stimulează maţele, fiind deci laxative, drept care doctorii de altădată prescriau să se ia 1-2 linguri pline cu seminţe de muştar, dimineaţa pe nemâncate sau după masă, bându-se cu apă, fără însă a se abuza ori a mări doza, ca să nu se irite şi să se inflameze intestinul. ►Muştarul negru, zis şi muştar de câmp, este cultivat mai ales ca plantă medicinală, înflorind în iunie-iulie. Seminţele acestui soi de muştar, sferice sau ovoide, de culoare închisă, conţin un ferment solubil, numit mirosină sau sinigrină. ►Muştarul de masă se prepară atât din seminţele de muştar alb, cât şi din cele de muştar negru, prin terciuirea seminţelor, înmuierea lor în apă şi oţet şi aromatizarea cu diferite plante. Muştarul de masă este un condiment binecunoscut, ce se consumă cu cârnaţi, cu cărnuri reci, cu carne de porc şi alte mâncări grele, având însă aceleaşi cusururi ca toate condimentele: luat prea des şi în catitate mare irită şi inflamează stomacul şi, prin urmare, nu trebuie să abuzăm niciodată de el. ►Iată câteva reţete bazate pe muştar din Sanda Marin: antricot cu sos de muştar, castraveţi muraţi cu boabe de muştar, ouă umplute cu sos de muştar, peşte rasol cu sos de muştar, rinichi fripţi cu sos de muştar, scrumbii sărate cu sos de muştar, sos de muştar cald, sos de muştar cu tarhon, sos de muştar, sos maioneză cu muştar...►Poporul întrebuinţa muştarul la junghi (nevralgie intercostală) sub formă de cataplazmă ● la brâncă (erizipel) se punea muştar alb pisat mărunt şi amestecat cu lapte dulce ● pentru porinirea regulelor (menstrelor) se faceau băi de picioare cu muştar ● pentru treapăd (diaree) se bea dimineaţa şi seara rădăcină de muştar fiartă în vin. ►Fitoterapeuţii moderni recomandă folosirea muştarelor în: ●Bronşită (faza avansată de cocţiune sau cronică): cataplasmă cu 100 g făină de muştar negru plămădită cu apă călduţă la 25-30^o C, până se formează o pastă moale care se aplică între două tifoane pe locul dureros, timp de 15 min. (pentru cei ce nu suportă tăria muştarului, cataplasma se face cu 50 g făină de muştar şi 100 g făină de in). ●Constipaţie: se iau seminţe întregi, cu puţină apă, începându-se cu o linguriţă pe zi, ajungându-se progresiv la o lingură pe zi (pericol de iritaţii digestive, atenţie!). ●Nevralgii: ■băi locale din 25-30 g făină de seminţe de muştar negru puse într-un săculeţ peste care se toarnă 2-3 litri apă la 25-30⁰ şi se lasă 30 min.■băi generale din 250 g făină de muştar pusă într-un săculeţ care se agită în apa de baie timp de 30 min. ●Reumatism: ■băi locale, timp de 25-30 min, cu 25-30 g făină de muştar negru pusă într-un săculeţ peste care se toarnă 2-3 litri apă caldă. ■băi generale cu 250 g făină de muştar pusă într-un săculeţ de tifon care se agită în apa de baie. Etc.

Nota Bene: articol nefinisat (fara...rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Muşeţel

2006-12-20T09:42:00.000+02:00

(camomilă, mătricea, moruna, moşiţel, romaniţă, matricaria chamomilla)

Nu există copil din România care, cercetaş fiind (sau pionier, şoim al patriei etc.), să nu fi participat măcar odată la culesul de muşeţel, acţiune prezentată de dascăli ca deosebit de importantă, impusă de înalte comandamente sociale şi şcolare, laude ce au sfârşit prin a implanta în mintea genuină a copiilor un respect aparte pentru muşeţel, chiar dacă unii dintre noi n-am înţeles nici după ce ne-am făcut mari cam la ce foloseşte, în definitiv, micuţa floare gălbioară, cu mirosu-i atât de caracteristic de azulene şi care prin părţile noastre se culege fix la Înălţare... Abia după ce afli despre multiplele întrebunţări medicale, moderne sau tradiţionale, ale muşeţelului (are cele mai numeroase aplicaţii din tot spectrul plantelor medicinale!), înţelegi că simpatia şi respectul aproape unanime pentru populara floricică sunt pe deplin meritate... ►Aplicaţii tradiţionale cu moşiţel: ● ceaiul de muşeţel se da lehuzelor timp de trei zile după ce au născut, ca să se cureţe pe dinăuntru, de asemenea şi copiilor nou-născuţi. ● floarea fiartă în vin se bea pentru treapăd (urdinare). ● amestecată cu sare se punea în săculeţe şi servea drept cataplasmă caldă şi uscată pentru durere de măsele, durere de urechi (năjit) şi contra diverselor nevralgii. ● pentru durere de gît se făcea gargară cu ceai de muşeţel... ►Fitoterapeutica modernă (Bojor & Alexan) recomandă ceaiurile de muşeţel ca adjuvant în: ● Arsuri: ■ băi locale cu infuzie din 3 linguri flori la o cană de apă. ■ cataplazme cu infuzie (3 linguri flori la 200 ml apă). ● Afte: pe lângă tratamentul clasic cu soluţie de bicarbonat se recomandă şi gargară cu infuzie din 2 linguriţe de flori de muşeţel la 100 ml apă. ● Amigdalită : pe lângă tratamentul de bază, se recomandă gargară cu infuzie de flori de muşeţel, 3 linguriţe la o de cană apă, la care se adaugă 4 g acid boric. ● Astm bronşic: infuzie din 1-2 linguriţe de flori la o cană de apă, se beau 1-2 căni pe zi. ● Cosmetică : ■ tenuri uscate: comprese cu infuzie proaspătă din 3 linguri flori la cana de apă. ■tenuri grase, seboreice: băi de aburi cu infuzie din 2 linguriţe flori la o cană de apă (acţiune antiseptică, protectoare). ■ tenuri iritate, înroşite, pătate: comprese cu infuzie din 1½ linguri flori la 100 ml de apă. ■ tenuri ridate: comprese cu infuzie din o lingură flori la 100 ml apă ● Cistită, infecţii urinare, colici nefretice, uretrite: infuzie din o lingură de flori la o cană apă, se beau 2-3 căni zi. ● Dezinfectant: băi locale şi cataplasme cu infuzie din 3 linguri flori la cană. ● Dureri (colici) abdominale la adulţi (enterocolite, pancreatite, apendicite sau în anumite tulburări neurovegetative): ■ infuzie de 1-2 linguriţe flori la o cană apă, 2 căni zi. ■ extracţie dublă: 1-2 linguriţe flori macerate 30 min în jumătate cană apă rece, se filtrează, iar apoi florile se infuzează cu altă jumătate cană apă clocotită, cele două lichide se amestecă şi se beau 2 căni zi. ● Dureri (colici) abdominale la copii (balonări, datorate fie înghiţirii aerului, fie unor procese fermentative): infuzie din 1-2 linguriţe flori la o cană apă, în funcţie de vârsta copilului (ar fi bine să se amestece cu anason sau cu fenicul). ● Eczeme (zemuinde): ■ flori foarte curate, pulverizate, presărate pe eczemă. ■ comprese cu infuzie din 3 linguri flori la o cană apă. ● Furunculoză: cataplasme cu infuzie din 3 linguri flori la o cană apă. ● Gingivită: infuzie din 3 linguri flori la o cană apă, se clăteşte în gură călduţă, câte 5 min. la fiecare jumătate de oră. ● Hemoroizi: cataplasme sau băi locale cu infuzie din 3 linguri flori la 200 ml apă. ● Igienă oculară: băi de ochi cu infuzie din 3 linguri flori la o cană de apă (se adaugă în infuzie 4 g acid boric, la 15 min de la infuzare şi filtrare).● Inflamaţia intestinului gros (colită): ■ infuzie din 1-2 linguriţe flori la o cană apă, se beau 2 căni pe zi, după masă. ■ extracţie dublă: macerat la rece din 1-2 linguriţe de flori la ½ cană timp de 30 min, se filtrează florile şi se infuzează cu altă jumătate de cană în clocot, cele două lichide amestecându-se, şi se beau 1-2 căni pe zi. ● Meteorism: infuzie din 1-2 linguriţe flori la cană, 1-2 căni pe zi. ● Migrene: flori pulverizate (1 g) luate la câteva ore după mese. ● Stomatită: gargară şi clătirea gurii de 4-5 ori pe zi cu infuzie din 2-3 linguri flori la cana de apă, infuzie la care se adaugă – după filtrare – 4 g acid boric. ● Tonic capilar: băi sau loţiuni cu infuzie din 3 linguri flori la o cană de apă. ● Ulcere varicoase (afecţiuni vasculare) : băi locale cu 50-60 g flori puse într-un săculeţ de tifon peste care se toarnă apă clocotită. Etc., etc.!

Nota Bene: articol nefinisat (fara...rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Mur

2006-12-20T09:41:00.000+02:00

(amură, rug de mure, rubus fructicosus)

Se găseşte (încă) din abundenţă prin păduri şi tufişuri, prin locuri necultivate şi pietrose, prin poeni, înflorind în iunie-iulie, când poţi mânca mure pe săturate, însă cu oarece băgare de seamă, căci s-ar putea să ai nenorocul de-a da în tufăriş peste un concurent redutabil: ursul...►Sanda Marin ne oferă următoarele reţete de preparat murele: dulceaţă de mure, peltea de mure, sirop de mure, şerbet de mure... ►Babele de la ţară prescriau ceaiul de rug pentru poală albă (leucoree), iar cu viţa de mure, de bostan, de castraveţi şi de holeră (dracilă, pălămidă, ghimpe), fierte toate la un loc, se facea baie bolnavilor de holeră. ►Fitoterapeuţii moderni recomandă folosirea ceaiurilor de rug de mure în: ●Fisuri anale: cataplasme cu infuzie preparată din 2 linguri frunze de mur mărunţite la o cană de apă. ●Hemoroizi: cataplasme cu infuzie din 2 linguri frunze la o cană de apă. ►Alte aplicaţii în: ●colită, diaree, enterită, enterocolită, gastrită, gingivită, leucoree, stomatită, după indicaţiile fitoterapeutului.

Nota Bene: articol nefinisat (fara...rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Morcov

2006-12-20T09:39:00.000+02:00

(daucus carota)

Credeţi că iepuraşii, aceste animale atât de delicate şi de prudente, favoritele lumii copiilor, adoră întâmplător morcovii, precum pisicuţele laptele, căţeii oasele, căluţii ovăzul şi ursuleţii mierea ? La drept vorbind, nici omul nu e departe de fiinţele de mai sus în preferinţa sa pentru morcovi, morcovii nelipsind din nici o cămară, fiind principalul furnizor de vitamina A al unei familii obişnuite, pe timp de iarnă-vară... ►Revenind la iepuraşii înnebuniţi după morcovi, trebuie să spunem că ei caută în simpatica legumă, fără s-o ştie, chiar numita vitamina A, vitamină pe care organismul o foloseşte spre a-şi îmbunătăţi vederea, în special vederea în momentele de semiîntuneric ; vitamina A e principala substanţă de care depinde „lumina ochilor” la toate fiinţele, de altfel, nu numai la iepuraşi... ►Consumul de morcovi este indicat şi în toate bolile de ficat şi de stomac, de preferat sub formă de suc de morcovi cruzi, căci vitamina A se distruge prin fierbere, atenţie...►În ţările simandicoase e la modă acum să umbli la tine cu trei-patru morcovei tineri (carote), plasaţi într-o „tabacheră” specială, din care „şmecherii” extrag din când în când una bucată, pe care se apucă să o ronţăie degajat, mai abitir decât urechiaţii... ►Sanda Marin recomandă morcovii în numeroase reţete: carote în unt, conopidă şi morcovi în saramură, mâncare de morcovi cu carne, morcovi cu smântână, morcovi de iarnă cu unt, supă de morcovi etc.►Femeile de la ţară puneau morcovul copt şi sfărmat la bube dulci ● crud şi ras pe răzătoare se punea la rănile cu viermi ● dulceaţa de morcovi se da la tusea măgărească ● seminţele de morcov sălbatic se dau pentru pornirea udului şi pentru scoaterea gazelor din maţe. ►Fitoterapeutica modernă recomandă morcuvul în: ●Xerolftalmie: 1000 ml pe zi de suc proaspăt de morcovi, timp de 1-2 luni. ►Alte aplicaţii în: ●avitaminoză, calculoză renală, diaree, plagă (după sfatul terapeutului).

Nota Bene: articol nefinisat (fara...rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Mirt

2006-12-20T09:38:00.000+02:00

(myrtus communis)

Originar din Europa caldă, de miazăzi, frumosul, binemirositorul şi veşnic verdele mirt, e cultivat şi pe la noi în florării şi prin unele case de oameni înstăriţi şi iubitori de verdeaţă. Dalbele şi îmbătătoarele flori de mirt sunt – se ştie –simbolul castităţii feminine... ►Farmaciştii extrag din frunzele acestui arbust mirtolul, un lichid gălbui, insolubil în apă, solubil în alcool, bun antiseptic al căilor respiratoare şi urinare. ►Medicina veche prescria mirtolul în tusea urât mirositoare, în gangrena plămânului, în cistită (aprinderea băşicii udului).

Nota Bene: articol nefinisat (fara...rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Mesteacăn

2006-12-20T09:37:00.000+02:00

(betula pendula)

Nişte întrebări cu tâlc, adresate cititorilor gazetelor naturiste de altădată, sunau cam aşa: cine este toiag pentru drumeţ, biciuşcă pentru leneş şi leac pentru bolnav?, iar răspunsul corect trebuia să fie: mesteacănul, fiindcă drumeţul îşi face toiag din lemnul lui, cel ce merge cu carul tot din mesteacăn îşi face coderie de bici, iar bolnavii de la sate beau suc de mesteacăn şi se pun pe roate... ►Într-adevăr, mesteacănul, ca şi alţi arbori cu verificate calităţi tămăduitoare, a fost întotdeauna apreciat de oamenii simpli, ca şi de adepţii medicinii naturiste, oameni care fie că nu-şi permiteau să apeleze la experţii chimioterapeuţi, fie nu vroiau, din diferite alte pricini, să o facă, preferând împrumutul aproape gratuit din inepuizabila farmacie verde...►Doctorii de altădată prescriau scoarţa albă şi răşinoasă a acestui arbore de nădejde – ce creşte prin păduri în regiunea muntoasă de jos, împreună cu brazii, şi înfloreşte în aprilie-mai – contra frigurilor şi ca diuretic, în dropică. ●frunzele, de asemenea, se prescriau ca diuretic în ceai sau în fiertură de 15 g/l. ● 100 g de muguri de mesteacăn fierţi în 750 g apă până apa scade la 500 g se beau zilnic, iar dropica se absoarbea ca prin farmec. ►femeile de la ţară prescriau să se bea zeama care se obţine din găurile făcute în coaja mesteacănilor, ca pe un fel de limonadă sănătoasă. ●pe un topor sau pe un fier încins în foc se punea o nuieluşă de mesteacăn, care lasa să se scurgă din ea o zeamă neagră, cu care se ungea pecinginea. ►Fitoterapeutica modernă recomandă ceaiurile pe bază de mesteacăn în: ●Aterioscleroză: infuzie din 2 linguri de frunze la o cană de apă (în cursul răcirii se adaugă pentru neutralizare un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu), se beau 1-2 căni în cursul unei zile (efect verificat: scade colesterolul!). ●Colică renală: infuzie din o lingură de frunze la o cană de apă, se beau 2-3 căni pe zi. ●Edeme: infuzie din 2 linguri frunze la 200 ml apă, se adaugă după răcire un vârf de cuţit de bicarbonat, iar după 6 ore se bea în două reprize la 4 ore. ●Gută: infuzie din 2 linguri frunze la o cană de apă, se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu şi se lasă 6 ore să se răcească, se bea apoi în două reprize la 4 ore, timp de o lună (cura se poate repeta după o pauză de o lună). ●Hidropizie (dropică, boală de apă): ca şi la gută. ●Insuficienţă renală (uremie): infuzie din 2 linguriţe frunze la cană, 2-3 căni pe zi. ●Reumatism: infuzie din 2 linguriţe de frunze la o cană de apă, se lasă să se răcească la cca 40 C, se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu, iar după 6 ore se filtrează şi se bea câte ½ cană la interval de 4 ore. ●Stimularea diurezei : infuzie de 2-3 linguri de frunze la o cană de apă; când temperatura apei a ajuns la 40 gr se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu şi se filtrează după 6 ore; se beau 2-3 căni zi (pe lângă efectul diuretic, stimulează eliminarea de toxine şi a acidului uric, fără a irita parenchimul renal).

Nota Bene: articol nefinisat (fara...rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Merişor

2006-12-20T09:35:00.000+02:00

(răchiţele, strugurii ursului, uva-ursei, vaccinium vitis-idaea)

Drăguţul şi veşnic verdele merişor creşte prin pădurile de răşinoase (brad), din regiunea subalpină, prin poieni şi prin pajişti, printre tufe şi muşuroaie de pământ, ca şi în preajma cioturilor de copaci tăiaţi, etalând nişte flori albe sau roz şi nişte globuleţe roşii, aşa-numitele merişoare sau răchiţele, pe care le vezi stând grămadă pe vârful ramurilor... Bobiţele de merişor sunt la început de culoare albă, însă la coacere devin roşii şi au un gust acrişor, astringent, datorită conţinutului în arbutină. Pe unii arbuşti, grămăjoarele de boabe sunt aşa de mari şi de îndesate, încât rămurica se pleacă sub greutatea lor şi stă culcată pe muşchi... ►Poţi păstra toată iarna boabele de merişor, dacă torni deasupra lor apă fiartă sau dacă le zdrobeşti până lasă zeamă, întrucât acidul benzoic pe care îl conţin şi care se fixează mai bine prin aceste operaţiuni nu le lasă să putrezească. Merişoarele mai conţin zaharuri, acizi şi, bineînţeles, vitamina C, fiind foarte utile în afecţiuni renale şi ale canalului urinar. ►Doctorii de altădată întrebuinţau frunzele de merişor pentru acţiunea lor astringentă şi diuretică, recomandându-le în ceaiuri de 10 g/l.►Fitoterapeutica modernă recomandă ceaiurile de fructe şi frunze de merişor (ce se colectează toamna, în septembrie-octombrie) în: ●Cistită, infecţii urinare, colici nefretice, uretrite: ■decoct din o linguriţă de frunze la o cană apă, se beau 2 căni zi. ■extracţie dublă: macerat la rece o oră, 2 linguriţe frunze în 100 ml apă, filtrat, apoi se face decoct din frunzele respective cu încă 100 ml apă, se amestecă cele două lichide şi se ia câte o lingură la 3-4 ore (nu se recomandă în sarcină). ●Colică renală: decoct din o linguriţă de fructe la o cană de apă, se beau 2 căni pe zi. ●Stimularea diurezei : decoct din o linguriţă frunze la o cană de apă, se beau 2 căni pe zi.

Nota Bene: articol nefinisat (fara...rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Izmă

2006-12-20T09:30:00.000+02:00

(ismă, izmă, ghiazmă, giugiumă, mintă, mintă de grădină, mentha piperita)

Cine, copil fiind, n-a mâncat bomboane spirtoase, ori nu s-a delectat cu mai vechile mentorine sau cu puzderia de sugus-uri contimporane, de la gume la orbit...? Substanţa ce face ca toate aceste dulciuri să aibă gustul răcoritor atât de caracteristic şi aroma inconfundabilă este menta sau izma, cum îi zic ai noştri, o esenţă provenind dintr-o plantă ce creşte prin mai toate grădinile, de o culoare specific-verde, şi care plantă, dacă se prinde într-un loc, greu mai scapi apoi de ea, presupunând că ai dori acest lucru... Dar cine şi ce să aibă cu o plantă atât de plăcut mirositoare şi de folositoare, care nu strică la nimica, ci din contră? ►Babele de la ţară puneau izmă proaspătă în sticlele de rachiu, obţinându-se binecunoscutul rachiu de izmă, care se bea contra durerilor de stomac şi de maţe. ● pentru colica infantilă (mătricea copiilor) se da ceai de izmă, iar dacă durerile persistau se punea pe pântecele copilului o cataplazmă caldă făcută cu izmă şi leuştean. ● ceaiul de izmă se da şi pentru diaree simplă (urdinare) şi pentru urdinare cu sânge (dizenterie). ● pentru durerile de dinţi se ţinea în gură rădăcină de ismă pisată cu rachiu. ● pentru indigestie cu greaţă (aplecate, ciumurluială) se freaca pe corp cu ismă pisată şi oţet, punându-se apoi o cataplazmă cu acest ingredient la lingurea (furca pieptului). ● pentru orbalţ (erizipel) se ungea cu miere şi se presara cu praf de frunză de mentă uscată. ►Fitoterapeutica modernă (Bojor & Alexan) recomandă menta în: ●Calculi biliari: infuzie din o linguriţă frunze la o cană de apă, se beau 1-2 căni pe zi. ●Cosmetică : ■tenuri grase, seboreice: loţionări cu infuzie preparată din 50 g frunze la 1 litru de apă. ●Diaree: infuzie din o linguriţă frunze la o cană de apă, se beau 2-3 căni pe zi (la copii dozarea se face în funcţie de vârstă). ●Dureri (colici) abdominale la adulţi (enterocolite, pancreatite, apendicite sau în anumite tulburări neurovegetative): infuzie din o linguriţă de frunze la o cană de apă, 1-2 căni pe zi. ●Migrene: cataplasme reci pe frunte şi la tâmple cu infuzie din o linguriţă frunze la cana de apă. ●Stare de vomă: infuzie din 1-2 linguriţe frunze la cană, se bea rece, neîndulcită, cu înghiţituri mici. ►În arta culinară, menta se recomandă pentru a aromatiza cartofii noi, fierţi, omletele şi diversele preparate din carne (din bucătăria engleză !)

Nota bene: articol nefinisat (fara...rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Mătură

2006-12-18T19:45:00.000+02:00

(kochia scaparia)

Ştiaţi că până şi măturile cu care gospodinele deretecă prin ogradă (nu cele de casă, ce se fac din mei) şi care mături cresc prin toate grădinile, în mod spontan sau cultivate, sunt tămăduitoare, dacă ştim să le culegem şi să le fierbem ori infuzăm ca lumea ? ►Se culeg ramurile tinere, verzi, fără frunze şi flori, toamna, iar florile la sfărşitul primăverii. Se întrebuinţează (după sfatul fitoterapeutului) în: ●hemoragie, epistaxis, nevroză cardiacă.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Mătrăgună

2006-12-18T19:44:00.000+02:00

(beladonă, cireaşa lupului, doamna-codrului, doamnă-mare, iarba-codrului, împărăteasa buruienilor, mătrăgună-iarbă-bună, nădrăgulă, atropa belladona)

Doamna mare se respectă, într-adevăr: nu creşte decât prin păduri de dumbrave şi codri, prin locuri umbroase, dosnice, înflorind în iunie-iulie. Planta întreagă şi mai ales fructele ei sunt foarte veninoase, mătrăguna fiind probabil campioana toxică între ierburile de pe la noi. Cele mai multe otrăviri se întâmplă la copii, care sunt amăgiţi de „frumuseţea” fructelor mătrăgunei, asemănătoare cireşelor sălbatice şi de o culoare roşie închisă, cu gust dulcişor, cică...; 3-10 „dulceţuri” din astea, şi sunt de ajuns să omoare un copil ! ►Principiul activ al mătrăgunei este atropina, care, dată în dozele strict prescrise de doctorul curant sau imbricată în medicamente specifice, e narcotică, calmează tusea, mai ales tusea măgărească, astmul, diferite nevralgii, diverse dureri reumatice, relaxează sfincterele (din care pricină se dă contra constipaţiei), lărgeşte pupila, iar ca antinervos se dă în incontinenţa urinei (la cei ce nu pot să-şi ţină udul), în isterie, coree, epilepsie. ►Babele de la ţară făceau cataplasme din frunze de mătrăgună şi le puneau la abcese. ●cei ce aveau friguri se legau cu mătrăgună la cap. ●dacă cineva avea durere de măsele şi se umfla tare la făclci lua o frunză de mătrăgună, o ungea cu unsoare de gâscă şi o lipea de umflătură, ca pe un timbru ●tot aşa se trata sugelul (inflamaţia unghiilor). ●se mai făcea cu mătrăguna de dragoste şi de urât: când era de dragoste se ducea fata la pădure, rupea mătrăguna cântând şi o purta cu sine; când era de urât, o rupea plângând şi huind şi o da flăcăului căruia îi făcea de urât, ca să o poarte fără să ştie şi bine să nu-i hie... ●se mai da mătrăgună într-o băutură, pe ascuns, când avea cineva boală pe un altul, ca să-l înnebuneească, reuşind uneori – din greşeală, vezi bine – chiar mai mult decât atât... ►Întrebuinţări moderne ale mătrăgunei: ●în fabricarea unor preparate farmaceutice folosite în boli digestive, cardiace, nervoase, urinare, reumatice etc.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Mătăciune

2006-12-18T19:40:00.000+02:00

(dracocephalum moldavica)

Hotărât lucru, cam prea mulţi draconi sunt legaţi de numele blândului – credem noi! – pământ valah, cum ar fi şi această plăntuţă draco-cefală, moldovinească, botezată de însuşi Linné...! De ce oare i s-o fi zicând mătăciunii aşa...?! ►Mătăciunea înfloreşte în plină vară, în iulie-august, fiind o erbacee cu frunze specifice, crestate mai ales la frunzele superioare, cu zimţi subţiri şi lungi. Se colectează părţile superioare, la începutul înfloririi. ►Indicaţii terapeutice speciale în:● colică abdominală. ►Extractul vegetal din dracocephalum, valeriană, humulus lupulus (hamei), crataegus (păducel), leonorus (talpa gâştii) şi tilia (tei) intră în compoziţia unui binecunoscut medicament sedativ, sedinstant

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Măslin

2006-12-18T19:39:00.000+02:00

(masin, oliv, olea europaea)

Arbore veşnic verde, măslinul este o componentă vegetală de bază în ţările sud-tropicale, cum ar fi floarea soarelui pe la noi – şi chiar mai mult decât atât... Căci măslinele sunt comestibile într-o mult mai importantă măsură decât „bomboanele” noastre agricole, evident... De exemplu, un kg. de măsline poate furniza cam 5400 calorii, în timp ce un kg. de banane abia degajă 1000 de calorii, iar şunca presată de Praga – surpriză – abia 3300 calorii... ►Măslinele se pretează excelent la gătit, de altfel, Sanda Marin recomandându-le în următoarele reţete: iepure cu măsline, limbă rece cu măsline, porumbei cu măsline, praz cu măsline, salată de măsline, raţă cu măsline, varză acră cu măsline...►Măslinele folosesc însă cel mai mult la obţinerea unt-de-lemnului, care constituie uleiul vegetal uzual în ţările înstărite, în timp ce pe la noi a devenit o trufanda, de când cu uleiurile astea ieftine şi ceapiste de „floare”...; la noi mai au parte de unt-de-lemn veritabil doar grav bolnavii, cărora familia le îndeplineşte ultimu’ hatâr, s-ar zice, şi unii gurmanzi din protipendadă, prea puţini la număr... ►Unt-de-lemnul e de două feluri: cel care se scoate prin întâia stoarcere a măslinelor, numit şi untdelemn virgin, şi cel ce se scoate prin a doua stoarcere, acesta fiind untdelemnul ordinar. ►În medicina veche se întrebuinţau, în afară de untdelemn, şi frunzele, precum şi coaja măslinului, care au proprietăţi febrifuge (contra frigurilor). ●untdelemnul era considerat un laxativ uzual, în doză de 30-60 g, băut pe gură sau dat prin clizme. ●se mai prescria şi contra pietricelelor la ficat (litiază biliară, colici la ficat), în doză de 100-200 g, până la 400 g deodată. ● în colicele de ficat se da şi untdelemnul aromatizat, mai suportabil pentru cei cu gustul sensibil sau pentru greţoşi... ►Untdelemnul sterilizat se obţinea „spălându-l” de mai multe ori cu alcool de 90^o, până când alcoolul nu se mai colora, apoi se separa untdelemnul de alcool, se încălzea la 120^o şi se filtra... Acest soi de untdelemn se întrebuinţa în trataţiile medicale, evident.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Măselariţă

2006-12-18T19:37:00.000+02:00

(măsălar, nebunariţă, sunătoare, hyoscyamus niger)

Deşi în popor i se mai zice şi „sunătoare”, măselariţa n-are nimic de a face, în realitate, cu buna hypericum perforatum – sunătoarea veritabilă (aceasta cunoscută, e adevărat, mai mult sub numele de pojarniţă)... ►Măselariţa cea cu miros greu, puturos, creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lângă drumuri, pe lângă case, dărâmături, garduri, prin câmpuri şi grâne, fiind foarte veninoasă, atenţie... ►Principiile active ale măselariţei sunt hiosciamina şi hioscina. Acţiunea hiosciaminei este narcotică şi toxică, întocmai ca a mătrăgunei (beladona, doamna mare..), iar hioscina, căreia chimiştii îi mai zic şi scopolamină, acţionează ca midriatic (dilatează pupilele, ca atropina) şi ca hipnotic. ►Otrăvirea cu măsălariţă are ca semne: excitaţie mare, puls plin, faţa roşie, ameţeli, lipsă de putere în muşchi, pupilele dilatate, vederea dublă, greaţă, vărsături, tâmpeală, nesimţire. ►Babele de la ţară prescriau măselariţa la durerea de măsea (de unde şi numele plantei), astfel: fiertura caldă de măsălariţă se ţinea în gură la măsea, apoi se varsa şi se clătea gura cu apă curată şi puţin rachiu ● tot pentru durere de măsele se mai făceau aburi şi fumuri cu seminţe şi frunze uscate de măselariţă ●rădăcina de măselariţă pisată bine, mustoasă, se punea de asemenea pe măseaua bolnavă. ●frunzele de măselariţă se mai puneau la abcese şi buboaie, ca să potolească durerile. ●cu zeamă de măselariţă fiartă amestecată cu ulei se spăla muşcătura de şarpe. ●prin unele locuri mamele române făceau la copii, când n-aveau somn, băi de măselariţă, obicei cam prost şi periculos, căci astfel riscau să-şi „adoarmă” ţâncii cu totul... ►Aplicaţii moderne cu măselariţă în: ●fabricarea unor preparate farmaceutice folosite în boli digestive, cardiace, nervoase, urinare, reumatice etc.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Mărar

2006-12-18T19:36:00.000+02:00

(anetham graveolens)

Ai zice că mărarul – care nu lipseşte din nici o grădină de zarzavat – nu foloseşte la cine ştie ce, în afară de a condimenta cu mirosul şi gustu-i atât de specifice, de apetisante, salatele şi mâncărurile diverse, – dar nu e deloc aşa! Mărarul este şi nutritiv, din mărar, de exemplu, oltenecele preparând o mâncare foarte gustoasă şi săţioasă, mai ales dacă e asezonată cu câteva boabe de mazăre şi cu ceva bucăţele de carne grasă, iar Sanda Marin recomandă călduros sosul de mărar cu ou şi sosul de mărar cu smântână... Dacă vreţi să vă convingeţi cât de nutritiv e în realitate mărarul, faceţi următoarea experienţă: învăţaţi puişorii voştri de găină să mănânce mărar verde şi veţi vedea că pe urmă ei vor prefera mărarul oricăror altor verdeţuri cu care îi veţi ispiti, fie ele lucerne, lăptuci, graşiţe ş.a. ►În vechime, babele prescriau ceai de mărar amestecat cu sulfină la guturai cu tuse, iar sămânţa pisată o dădeau la copiii cu limbrici.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Măr

2006-12-18T19:34:00.000+02:00

(pirus molus)

Dacă ceri indiferent cui să-ţi facă o enumerare a pomilor fructiferi şi a fructelor de pe la noi, să fii sigur că opt din zece persoane vor începe enumerarea cu mărul. Fiind cel mai cunoscut fruct în zona noastră – şi nu numai – se subînţelege că e şi printre cele mai valoroase, lucru atestat de altfel de practica milenară a oamenilor. Din basmul cu merele de aur, pe care împăratul le păzea ca pe ochii din cap, înţelegem că şi regii, nu numai simpli muritori, erau înnebuniţi după mere şi pe bună dreptate. Se ştie deja că dacă mănânci cel puţin două mere pe zi ai 75% şanse să trăieşti mai mult (în medie) ca un altul care nu gustă merele decât din joi în paşti... ►Ceea ce nu însemnează că orişice mere sunt bune de mâncat, oricând şi pentru oricine. În primul rând, merele provenite din pomii trataţi cu chimicale şi care se cunosc prin aceea că sunt frumoase şi lucioase şi fără nici un vierme în ele, fac uneori mai mult rău decât bine, răul depinzând de cantitatea şi de soiul insecticidelor băgate în pomi. Al doilea, că nu oricând putem mânca mere, ci numai după masă, căci altfel te ia cu sfârşeală la burtă, mai ales dacă merele sunt crude, necoapte bine. În fine, pentru unele stomahuri mai sensibile merele nu cad bine decât coapte la cuptor sau în compoturi, iar alţii, în lipsă de dinţi buni, nu le pot servi decât trase pe răzătoare, ca subsemnata... ►Sunt zeci de soiuri de mere, care de care mai gustoase, care de care mai arătoase... Iată şi câteva reţete culinare bazate pe măr din panoplia Sandei Marin: beignets (mere prăjite în aluat), budincă din mere, budincă din orez cu mere, cataif cu mere, charlottă de mere, marmeladă de mere, mere în albuş, mere în gelée, mere prăjite în aluat, omletă cu mere, peltea de mere, salată de varză roşi cu mere, sos de mere, spumă de mere, sufle de mere, tartă cu mere... ►Lemnul de măr e foarte elastic şi plastic, fiind apreciat de sculptori. Aţi observat, e.g., că oricât ar fi de încărcat mărul cu roade, cu crengile aplecate efectiv la pământ, acestea nu se rup niciodată, cum se întâmplă la alţi pomi...? ►Babele de la ţară prescriau merele dulci coapte la cuptor pentru tuse, iar merele pădureţe le fierbeau, zeama lor o îngroşau cu tărâţe de grâu, o întindeau pe o cârpă şi o puneau pe pântece la suferinzii de rast (splina mare din frigurile malarice) ● bubele dulci şi bubele de celperit (sifilis) se oblojeau cu fiertură de crenguţe de măr dulce ş.a.m.d.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Măghiran

2006-12-18T19:33:00.000+02:00

(măgheran, majorana hortensis)

Plăcut mirositorul măghiran – intrat şi în folclor, ba chiar în refrenul cântecului „de firmă” al oltenilor ! – este originar din... Africa şi se cultivă la noi prin grădini, prin sere şi prin case, înflorind în iunie-august. Vârfurile înflorite conţin un ulei esenţial odorant, ce intra, se pare, alături de alte odorante, în compoziţia parfumului faraonilor... ►În bucătărie, măghiranul se foloseşte la condimentarea mai ales a ciorbelelor de roşii sau de porc, la pateuri, plăcinte, pizza, sosuri, salată orientală. ► Babele de la ţară dădeau ceai (infuzie) de măghiran cu zeamă de lămâie pentru oprirea regulelor (antiemenagog) ●de asemenea, femeile care nu vroiau să facă copii fierbeau trei crenguţe de măghiran împreună cu o bucăţică de săpun de casă şi îşi făceau injecţie vaginală cu acest conţinut, după ce au avut relaţie cu bărbatul (sau cu amantul...). ►Fitoterapeuţii moderni recomandă măghiranul în: ●Dureri (colici) abdominale la adulţi (enterocolite, pancreatite, apendicite sau în anumite tulburări neurovegetative): infuzie sau decoct din o lingură plantă la o cană de apă, 2 căni zi. ●Meteorism (balonări): infuzie din 1 linguriţă plantă la o cană de apă, 1-3 căni pe zi. ►Alte indicaţii terapeutice în: ●anorexie, insomnie, insuficienţă cardiacă cu edem, nevroză.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Măcriş

2006-12-18T19:31:00.000+02:00

(burbunacă, acriş, rumex acetosa)

Măcrişul e cultivat prin grădini, însă creşte şi de la sine prin locuri umbroase şi umede, fiind o plantă care seamănă cu ştevia tânără, la început, iar spre maturitate îşi înalţă brusc lujerul, ca orice plantă de acest soi, pentru ca din înălţimi să-şi poată împrăştia sămânţa mai cu spor în juru-i... Frunzele de măcriş sunt tot atât de acre ca o sare de lămâie, ceea ce înseamnă că Vitamina C şi alte principii benefice sunt pe-aproape, gospodinele care folosesc măcrişul spre a-şi acri ciorbele făcând o alegere cum nu se poate mai nimerită, măcrişul fiind prezent de altfel şi în reţetarul Sandei Marin: supă de măcriş, miel cu măcriş... ►Femeile de la ţară dădeau fiertura de frunze de măcriş ca răcoritor contra fierbinţelii din friguri, iar contra gălbinării (a hepatitei cronice, mai precis) se bea măcriş şi şofran făcut în rachiu de drojdii.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Mazăre

2006-12-18T19:29:00.000+02:00

(pisum sativum)

Mazărea e cea mai bogată în proteine dintre toate legumele. ►Se numără printre primele plante însămânţate în noul an, cam pe la jumătatea lui februarie, astfel că în luna mai se poate mânca mazăre nouă, o hrană absolut delicioasă şi foarte nutritivă. Gătită cu zahăr sau cu sare ori numai simplă mazărea este foarte bună pentru stomac, pe câtă vreme gătită cu carne şi grăsime, este mai greu de mistuit. Mazărea uscată se recomandă să fie gătită sub formă de mazăre bătută, curăţită de pieliţele boabelor, aşadar sub formă de iahnie, fiind mai greu digerabilă altfel. ►Evident, nu se putea ca valoroasa legumă să lipsească din cartea de bucate a maestrei Sanda Marin: mazăre bătută, mazăre conservată în sare, mazăre verde cu slănină, mazăre verde englezească, mazăre verde gătită franţuzeşte, mazăre verde înăbuşită, mazăre verde păstăi, porumbei cu mazăre boabe, pui cu mazăre păstăi, pui cu mazăre verde boabe, raţă cu mazăre boabe, sufle de mazăre, supă de mazăre uscată, supă groasă de mazăre verde.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...