Grâu

Cine n-a auzit de grâu, planta procreiatoare a minunatelor grăunţe din a căror făină plămădim „pâinea noastră cea de toate zilele”, de care ne vorbeşte însuşi Mântuituroul în rugăciunea de căpetenie a religiei creştine, „Tatăl Nostru” ? Civilizaţia e indisolubil legată de soarta acestei plante sacre. Cel ce nu mănâncă pâine în fiecare zi se lipseşte voluntar, s-ar zice, de substanţa binecuvântată de D-zeu şi predestinată a hrăni progenitura-i terestră, cel puţin până când „planul Domnului” ne va fi pus la dispoziţie, într-o altă fază a evoluţiei de la Alfa la Omega, un nou tip de hrană, poate chiar ambrozie, mai ştii?... Nu întâmplător grâul este o plantă cu o vitalitate ieşită din comun, care poate înnăbuşi, dacă apucă să se înfrăţească în semănătură, până şi buruienile cele mai rele, precum mohorul (bălurul, cum îi zic romanaţenii) sau pirul, fiind binecunoscută practica de a semăna cu grâu loturile înţelinite cu buruieni nefolositoare, astfel încât după doi-trei ani de cultură a grâului lotul respectiv este „eliberat” de invadatori. Grâul se cultivă pe pământ de 8-9000 de ani, iar pe teritoriul ţării noastre de 7-8000 de ani, la început cultivându-se grâul din soiul triticum monococum, zis şi alac, care treptat a fost înlocuit cu grâul comun, triticum vulgare. Făina de grâu conţine aproape toate substanţele nutritive necesare vieţii, fiind socotită un adevărat „lapte vegetal”, astfel că dacă un om s-ar hrăni numai cu pâine şi apă (şi ceva grăsime...) ar putea supravieţui. Substanţa proteică din grâu se numeşte gluten, grâul conţinând cel mai mult gluten dintre toate cerealele. Unii spun că pâinea neagră e mai hrănitoare decât cea albă, ceea ce e doar o prejudecată naivă, fiindcă în realitate pâinea albă conţine mai mult gluten şi deci e mai hrănitoare, cu condiţia ca să fie într-adevăr pâine albă, naturală, iar nu „albită” artificial, pâinea neagră conţinând mai multe vitamine, da, însă vitaminele nu sunt totul... ►Pâinea se prepară prin plămădirea făinii de grâu cu apă, drojdie şi sare, iar apoi, după fermentare (dospire), prin coacerea ei în cuptor ori sub ţest la temperatura de 250-300o (timp de 35-45 minute). O pâine bună o cunoaştem după următoarele semne: e „crescută” uniform, având găurelele de aer răspândite în mod omogen în toată „textura” sa, are un miros plăcut, inconfundabil, de pâine proaspătă, miezul este moale şi elastic, astfel că după ce a fost strâns între degete şi apoi eliberat îşi reia forma anterioră, coaja pâinii este tare şi aurie, sonoră la ciocănit şi lipită peste tot de miez. Din contră, pâinea este rea când culoarea ei e închisă, posomorâtă, ori nu arată la fel peste tot, când are miros fad de mucegai, când miezul se turteşte între degete şi când nu are porii evidenţiaţi, iar coaja e moale, albă sau negricioasă şi nelipită de miez. ►În ultima vreme, datorită scumpirii peste măsură a ierbicidelor şi a lucrărilor agricole mecanizate, la care micii proprietari nu mai pot avea acces, grâul s-a contaminat cu mălură, un fel de tăciune sau ciupercă de culoare neagră, toxică, pe care, neputând-o despărţi de grâu, ţăranii o macină împreună cu acesta şi o mânâncă în pâine, cu grave consecinţe în timp pentru sănătatea lor. A apărut de asemenea „pâinea turcească” sau „nemţească”, tratată cu tot felul de „stimulente” sau de „E”-uri, spre a se dospi şi a creşte mai repede, mai gonflată şi mai albă, dar care pâine nu prea întruneşte calităţile unei substanţe „bune ca pâinea caldă”... Părerea mea... şi-a multora !

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Ia uite-i cum se strâng, românaşii... Le e dor de Casă, dragii de ei...
Au plecat olteni la coasa...