Viţă de vie

(vitis vinifera)

Din cărţile vechi. Viţa de vie e o plantă tradiţională la ai noştri (dar unde nu e?). Fructele se numesc struguri, poamă, iar la românii mecedoneni auă; fructele necoapte se cheamă aguridă. Prin cultură s-au obţinut multe varietăţi, subvarietăţi şi rase, dintre care cele mai cunoscute pe la noi sunt: albă, albişoară, beşicată, braghină, busuioacă sau tămâioasă, coarnă, gordană, joiană, merlească, plavie, razachie, ţâţa oii sau ţâţa vacii etc. Strugurii au întrebuinţări economice, alimentare şi medicinale, în stare proaspătă şi în stare uscată. Sub amândouă aceste forme ei servesc la fabricarea vinului. Strugurii proaspeţi sunt cele mai bune fructe, când pieliţa lor nu este prea groasă. În acest caz este bine să mâncăm strugurii fără pieliţă, precum şi fără sâmburi, care de altfel trec prin corpul omului fără să fie mistuiţi, dar care obosesc tubul digestiv şi uneori pot să se îngrămădească în vreun colţ al intestinului, iritându-l şi inflamândul. Strugurii au un miros plăcut şi sunt uşori pentru stomac, din pricina zahărului pe care îl au.; ei sunt răcoritori şi laxativi (fac scaun), mulţumită apei pe care o conţin; ei se păstrează timp îndelungat prin diferite procedee. Potolesc setea bolnavilor şi a convalescenţilor şi luaţi la sfârşitul mesei, de către cei sănătoşi, ei întreţin libertatea pântecelui înlesnind scaunele. Sunt buni mai ales pentru cei ce sufăr de obicei de constipaţie. Cura de struguri este foarte bună în multe cazuri. Ea constă în a mânca struguri în fiecare zi. Cantitatea variază după om şi după trebuinţă. Se începe cura cu câţiva ciorchine, apoi se măreşte doza în mod progresiv şi după 5 până la 6 săptămâni se micşorează doza puţin câte puţin. Cantitatea fixată se împarte în 3 doze, care se iau: dimineaţa pe nemâncate, la 11 ore şi între 5 şi 6 ceasuri după amiază. Pentru ca să nu se irite gingiile este bine ca după fiecare mâncare de struguri să-şi clătească omul gura cu apă simplă sau cu puţin bicarbonat de sodă. Dozele obişnuite sunt de 500 g până la 1000 g fiecare. Va trebui să spălăm bine strugurii înainte de a-i mânca, pentru că se poate să rămână pe boabe sulfat de cupru (piatră vânătă), cu care s-au stropit frunzele ca să nu se mănească şi ne putem otrăvi. Cura de struguri înteţeşte funcţiunile digestive şi diureza, moderează fermentaţiunile intestinale, micşorează aciditatea urinii şi cantitatea acidului uric, excită secreţiunea bilei (fierei), reduce oxidaţiunile azotate. Cura de struguri este bună în următoarele cazuri: constipaţie, dispepsie intestinală la cei ce mănâncă mult, gută, boli de rinichi, boli artritice şi nevro-artritice, tulburări în secreţiunea bilei, ciroză. Strugurii pot fi înlocuiţi cu mustul lor, care nu încarcă maţele cu pieliţe şi cu sâmburi. Mustul este bun în toate cazurile în care se impune regimul de lapte: nefrită, ciroze, febră tifoidă, febrele eruptive la început, precum şi în bolile în care se recomandă supraalimentaţia: tuberculoza, neurastenia. Mustul de struguri modifică în mod favorabil: enterocolita, hepatitele cronice, cistitele etc. Strugurii uscaţi sau stafidele. Aceşti struguri trebuie să se mănânce fosrte rar şi în cantitate mică, deoarece ei sunt prea dulci şi grei la mistuit. În medicină ei se întrebuinţează între fructele zise pectorale, pentru prepararea ceaiurilor sau băuturilor domolitoare de tuse. Vin (vinum). Vinul este produs prin fermentaţiunea mustului de struguri, care este foarte bogat în zahăr. În România avem multe şi mari podgorii, cu numeroase feluri de viţe: tămâioasă, beşicată, negru vârtos, vulpe, ananas, mişchet etc, care produc vin de calitate diferită, după cantitatea de alcool pe care o au şi a altor substanţe. Cele mai renumite podgorii sunt: Cotnarii, Drăgăşanii, Dealu Mare, Odobeştii, Uricanii etc. Vinuri renumite se fac şi în Franţa, Spania, Italia, Germania, Grecia etc. Calitatea mustului, bogăţia lui în zahăr şi proporţiunea alcoolului produs prin feremtaţiune, atârnă de la calitatea viţei, a pământului, de expoziţiunea localităţii la soare şi la temperatură. Mustul conţine 20-30% zahăr. Vinul este de 2 feluri: roşu şi alb, după cum este făcut din struguri negri sau albi. Fermentaţiunea sau fierberea mustului este întreţinută printr-un ferment cunoscut sub numele de saccharomices ellipsoideus, care se găseşte pe coaja bobului de strugure şi de fermentul carpozima apiculata. Aceşti doi fermenţi transformă zahărul de struguri în alcool de vin, în apă şi în acid carbonic, cu formarea de acid succinic şi glicerină. Compoziţia vinului e aproximativ următoarea: apă cam 86-90, alcool de vin 10, glicerină 0,65, acid succinic 0,15, alte alcooluri, eteruri şi parfumuri, urme, albumină, grăsimi, zahăr, gume şi substanţe colorante, 1,60, tartrat de potasă, 0,40, acid acetic, propionic, nitric, malic şi carbonic, 0,45, clorure, bromuri, ioduri, fluoruri, fosfat de potasă, de sodă, de calciu, de magneziu, de aluminiu, oxid de fier, amoniac, 0,15. Proporţia alcoolului creşte cu vechimea vinului din cauză că fermentaţiile noi, care se fac primăvara şi tpamna, prefac în alcool şi restul zahărului rămas de la prima fierbere, ceea ce se întâmplă cam în 3 ani de-a rândul, după care vinul rămâne aşa cum este păstrat în vase. Din cifrele de mai sus am putea conchide că vinul are calităţile unui aliment, mai ales ale unui aliment de calorificaţiune, aşa că vinul luat în măsură potrivită, prin proporţiunea alcoolului care se arde în sânge, poate sluji ca aliment de calorificaţiune. În doză moderată vinul este flositor organismului nostru, fără însă ca să fie indispensabil, iar în doză mare (când alcoolul trece de 1 g pe kg din greutatea corpului nostru) el este rău şi produce alcoolismul acut şi alcoolismul cronic, cu toate urmările lor triste, căci vinul are o acţiune foarte rea asupra stomacului şi ficatului, atât prin alcoolul său, cât şi prin acidele şi sărurile de potasiu pe care le conţine. Dacă vinul este prea acid, al produce aprindere de stomac şi vărsături (gastrite). Vinul prea mult aprinde şi arde ficatul (ciroză), apoi dă naştere la diferite tulburări nervoase (delir tremurător). Vinul alb, fiind mai bogat în eteruri, este mai excitant, însă din cauză că este mai sărac în tanin, el nu este aşa de tonic ca vinul roşu, care din pricina bogăţiei în tanin este mai greu de suportat pentru stomacurile slabe ale celor ce sufăr de dispepsie. Vinul este supus la diferite stricăciuni, la diferite boli cum sunt: înăcrirea, amârârea, băloşarea, floarea de vin etc. care sunt produse de diferiţi microbi. Pentru a preîntâmpina aceste stricăciuni este obiceiul să se pună în vin puţin acid salicilic, care însă nu este bun pentru sănătatea omului. Din această cauză cel mai bun lucru pentru păstrarea vinului este pasteurizarea lui, adică încălzirea lui la 60%. Tot pentru păstrarea vinului este obiceiul ca vasele să se afume prin ardere de pucioasă în interiorul lor, ceea ce nu este stricător pentru sănătate. Vinul tulbure se poate limpezi cu gelatină sau cu albuşuri de ouă fără nici o supărare. De asemenea vinul prea acid se poate îndulciu cu glicerină în doze mici de 0,50-1%, având în vedere că dacă punem mai multă glicerină (3%) vinul poate să irite nervii şi băşica udului. Pentru ca vinul să se păstreze bine şi să aibă o culoare frumoasă se poate pune în el sulfat de sodă maximul 2 g la litru; dacă se pune mai mult, vinul devine purgativ. Pentru a face vinul mai tare unii comercianţi îi mai adaugă alcool, ceea ce nu este bine pentru sănătate. Vinul este supus la multe falsificări. În Franţa, după ce s-au pustiit toate viile prin filoxeră a început să se fabrice vin în mod artificial din apă, spirt, văpsea şi buchet şi aceasta cu permisiunea legii. Fabricaţiunea aceastza s-a întins foarte mult şi dăinueşte chiar şi azi când viile sunt toate reconstituite. Afară de această falsificare artificială a vinului, sunt mai multe falsificări care se practică des, astfel este: adausul de apă, de alcool, de buchete artificiale, colorarea artificială şi îndulcirea cu substanţe vătămătoare. Falsificarea cu apă şi alcool este supărătoare numai prin faptul că proporţia extractului de vin scade. Intrucât priveşte buchetul artificial, el se face prin punerea de diferite esenţe care dau vinului parfumul cutărui sau cutărui vin, ceea ce este periculos, întrucât aceste esenţe pot să conţină eteruri stricătoare sănătăţii. Colorarea vinului se face de multe ori cu substanţe toxice, cum sunt fucsina, care adeseopri este arsenicală şi cu cârmâz, care face ca vinul să fie purgativ. Astăzi însă vinul se vopseşte mai mult cu culori diazoice, care nu sunt primejdioase. Îndulcirea vinului cu glicoză făcută din cartofi nu este bună, căci prin fermentaţia acestui zahăr se poate produce alcool amilic, care este vătămător. Îndulcirea cu zaharină, în cantităţi foare mici nu este periculoasă, precum nici cea cu glicerină în limitele arătate. Trebuie însă cu totul oprită îndulcirea cu acetat de plumb, care este otrăvitoare. ►Vinuri medicinale. În medicină se întrebuinţează câteva vinuri: 1.Vinul antiscorbutic, preparat din vin alb în care se plămădeşte hrean, creson, trifoişte, lingurea, muştar negru. 2.Vinul aromatic, care se face cu vin roşu şi cu specii aromatice. 3.Vinul diuretic, care este preparat cu vin alb în care se pune digitală şi scila. Etc.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Ia uite-i cum se strâng, românaşii... Le e dor de Casă, dragii de ei...
Au plecat olteni la coasa...