Soc

(iboz, sambucus nigra)

În intravilan, socul nu creşte – curios lucru – decât pe lângă garduri, alte locuri preferate fiind mărăcinişurile, tufărişurile, lizierele, zăvoaile, unde prin mai-iunie îl vedem încărcându-se deodată cu florile-i albe, grupate în inflorescenţe superbe, cu înfăţişarea tot atât de aparte ca şi mirosu-i. Mai târziu, începând de prin iulie şi în mod treptat, aceste flori – dacă apucă să se maturizeze, căci de obicei sunt culese masiv, atât pentru ceaiurile medicinale, cât şi pentru prepararea faimoasei socate – se transformă în nişte bobiţe negre, asemănătoare cu afinele, cu un gust dulceag, fad, pe care unele gospodine mai în vârstă le folosec pentru a face din ele o excelentă dulceaţă, în acelaşi timp foarte laxativă pentru consorţii dumnealor, al căror stomac s-a mai lenevit cu timpul...► Medicina veche aprecia în mod deosebit frumoasele flores sambuci, pentru lucrarea lor excitantă şi sudorifică (infuzia de flori de soc de 5 g/l), iar coaja şi rădăcina de soc erau recomandate ca purgativ drastic. ● extern, infuzia de flori de soc, 20-50 g/l, se da în spălături şi sub formă de cârpe înmuiate şi aplicate pe pielea iritată sau inflamată (erizipel). ► Femeile de la ţară strângeau florile de soc în luna mai, le întindeau pe cergi, le usucau repede la soare şi le păstrau în săculeţe de pânză ferite de umezeală ca să nu se înnegrească şi mucezească. ● cu floarea de soc se făcea un apreciat ceai de tuse, bun la orice răceală, căci face ca omul să năduşească. ● din florile de soc se mai prepara o apă pentru spălat pe obraz, şi, de asemenea, se mai umpleau cu ele nişte perniţe care se înmuiau în apă fierbite şi se puneau aşa calde pe orbalţ (erizipel). ● zeama de coajă de soc, fiartă în lapte dulce, se bea pentru tuse, iar mâzga negricioasă şi cam lipicioasă de pe crengile de soc, fiartă de asemenea cu lapte, se da copiilor cu limbrici. ●rădăcina şi coaja bine pisate se storceau, iar zeama rezultată se da de băut la bolnavii cu rast (splină mare), câte trei ceşcuţe pe zi. ● coaja verde de soc se prescria ca purgativ şi vomitiv. ● tot coaja verde de soc tânăr se jupuia, se încălzea între două pietre calde şi se punea pe brâncă (erizipel). ► Fitoterapeutica modernă (Bojor & Alexan) recomandă ceaiurile pe bază de flori de soc în: ● Cistită, infecţii urinare, colici nefretice, uretrite: infuzie din 1-2 linguriţe de flori la o cană de apă, se beau 3-4 căni pe zi. ● Constipaţie: infuzie din o linguriţă de flori la o cană de apă, se bea înainte de culcare (mai ales în constipaţiile de natură nervoasă). ●Contuzii: băi locale sau cataplasme cu infuzie preparată din 40 g de flori la un litru de apă. ● Disfuncţii ale glandelor mamare: infuzie din 1-2 linguriţe de flori la o cană de apă, 3-4 căni pe zi. ● Disfuncţii ale glandelor sudoripare (sudorific): infuzie din 1-2 linguriţe flori la o cană de apă, 2-3 căni pe zi. ●Febră: infuzie din 1-2 linguriţe flori la o cană de apă, 3-4 căni pe zi. ●Furunculoză: băi locale sau cataplasme cu infuzie din 40 g flori la 1 litru de apă. ●Guturai şi gripă: infuzie din 1-2 linguriţe flori la o cană de apă, 2-3 căni pe zi. ●Hidropizie (dropică, boală de apă): infuzie din o linguriţă frunze la cană, 3-4 căni pe zi. ●Reumatism: infuzie din 1-2 linguriţe de flori la o cană de apă, se beau 3-4 căni zi. ►Alte indicaţii fitoterapeutice moderne în: ● abcese, arsuri, furunculoză, gută, insuficienţă cardiacă cu edem, nevroză, tuse convulisvă, etc.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Ia uite-i cum se strâng, românaşii... Le e dor de Casă, dragii de ei...
Au plecat olteni la coasa...