Porumb

(călămbuchiu, cucuruz, gârnişor, mălai, păpuşoi, zea mays)

Porumbul a venit în Europa prin veacul 16, provenit din America de Sud, ca multe alte vegetale de soi, şi a rămas aci probabil pentru veşnicie. În ţara noastră a pătruns mai întâi în Ardeal, sub domnia lui Gh.Racotzi I (1631-1648), apoi în Muntenia, pe la sfârşitul veacului 17, sub domnia lui Şerban Cantacuzino, iar la urmă şi în Moldova, pe la începutul veacului 18, fiind naturalizat în patria mămăligii de prinţul Constantin Mavrocordat. Ai noştri sunt de-acuma atât de familiarizaţi cu cultura porumbului încât fac tuturor impresia că s-au născut (ca naţie) cu păpuşoiu’ în braţe...! Mămăliga, cu sărmăluţe au ba, e mâncarea tradiţională a românilor, se ştie deja peste tot mapamondu’... ►Până pe la începutul veacului 19, porumbul servea ca hrană universală pentru cam toţi românii, pe câtă vreme grâul (mai puţin productiv, totuşi) se cultiva mai mult pentru hrana locuitorilor de la oraşe, pentru protipendadă şi pentru export. Porumbul e mai sărac decât grâul în substanţe azotate şi neazotate (amil, dextrină şi glicoză), ce-i drept, dar este mult mai bogat în grăsimi (lipide), aşa de trebuincioase pentru omul muncitor (cu braţele) şi din care pricină porumbul se întrebuinţa şi se întrebuinţează pe scară foarte întinsă la îngrăşarea animalelor, a porcului în special, care este furnizorul tradiţional de grăsime (citeşte: calorii) al clasei muncitoare de pretutindeni... ►Valoarea nutritivă a porumbului e unanim recunoscută, deşi unii savanţi nutriţionişti atribuie cucuruzului însuşirea de a fi cam greu de mistuit... Condiţia esenţială e ca porumbul să fie de bună calitate şi bine copt, să nu fie stricat, mucegăit, căci în acest caz el poate da naştere la o boală gravă, care a bântuit prin ţărănimea noastră la un moment dat (ţărănime ce ajunsese să se hrănească aproape exclusiv cu porumb), boală numită pelagră, de care cititorii desigur că au auzit... ►În popor, din mălai (făina de porumb) se făceau, pe lângă mămăligă, cum am mai spus, şi alte preparate specifice, ca de exemplu: turtă în spuză, mălai în ţest (mălăiaş), mălai în tavă, terci, păsat, bulz, chitac, cocârţău ş.a. Afară de aceste forme „gătite”, porumbul se mai mănâncă şi fiert (în oală), fript (la spuză) sau făcut „floricele” (la tigaie). Cine n-a apucat să ronţăie niciodată aşa-ceva, nu ştie ce-i bun, vorba aia... Însă credeţi dvs că mai e cineva care să nu fi gustat până azi aşa bunătăţi, în condiţiile în care aleile staţiunilor, de la munte la mare, sunt pline de întreprinzători ce îţi servesc ad-hoc minunatele preparate păpuşoice, şi când chiar din filmele americane putem vedea că nu doar ţopârlanii mioritici adoră porumbu’ fiert, cum credea snobilimea loco, dar sunt de-a dreptul înnebuniţi după el şi petrolierii texani, doldora de parai şi sătui de friptane îmbunătăţite genetic...?! ► Ştiaţi că – între noi fie vorba, domnişoarelor rocăriţe ! – mămăliga strămoşească e de două feluri: pripită şi fiartă ? Pe cea pripită o mănâncă mai mult orăşenii şi ea se prepară punând mălai puţin câte puţin în apa sărăţică, fierbinte, aşa că mămăliga se fierbe în mod egal toată, deşi fierberea durează mai puţin decât la mămăliga vârtoasă. Aiasta din urmă se face mai mult pe la ţară şi se prepară astfel: mălaiul se pune tot dintr-odată în apa „îndulcită” cu sare (nota bene: mămăliga nesărată chiar că n-are nici un kikirez, de aceea gospodinele care uită să pună sare în mămăligă sunt considerate de consorţi printre cele mai natantoale...!), care se lasă să fiarbă până se încearcă mai de multe ori să dea în foc, ca laptele, cu care prilej se sparge cu făcăleţul (băţul de amestecat mămăliga) mijlocul mălaiului, pentru ca apa fierbinte să-l pătrundă mai bine. După ce s-a fiert destul, se amestecă mămăliga mult şi bine cu făcăleţul, ca să nu rămâie cocoloaşe, prezenţa acestora în mămăligă fiind considerată a doua notă foarte proastă în „palmaresul” nevestelor... După cum presupun că ştiţi din lecturile şcolare obligatorii, Ilie Moromete (sau Ion?! sau vreun erou din Agârbiceanu ?!...) împărţea mămăliga aburindă, răsturnată pe masa rotundă şi joasă de la „vatră” (bucătăria de vară), tăind-o cu aţa de papiotă sau rupând-o în codrii, când mămăliga era rece, mâncând-o apoi conform unui adevărat ritual, punând întotdeauna mai întâi mămăliga în gură, apoi fiertura sau ce avea la masă... Rog însă să mă credeţi că mălaiul este cu mult mai digerabil copt în ţest (când se numeşte chiar mălăiaş), căci coaja lui e în acest caz mai dulce ca miezul şi el întreg mai dulce decât mămăliga, după cum mărturisesc şi cei trei iezi cucuieţi, ce se rugau de mama lor ca să le-aducă „mălăeş în călcăeş”...Terciul de mălai – altă delicateţe poporană – nu e altceva decât mămăligă pe jumătate lichidă, pe care o mâncau copiii mai cu plăcere decât mămăliga vârtoasă, în unele zone acest terci fiind asezonat şi cu felii de brânză dumicate în el, iar în altele, spre munte mai cu seamă, amestecat cu zeamă de prune, ce îl făcea cu atât mai plăcut. Păsatul este tot un fel de terci, însă mălaiul din care e făcut e mai grunjos, mai mare şi mai tare la fir. Mai e şi aşa-zisul cocoloş sau bulz, care se face din brânză învelită în mămăligă şi coaptă apoi pe cărbuni, cu un gust nemaipomenit. Moldovenii prepară şi azi chitacul din mălai amestecat cu tărâţe de grâu, care apoi se coace, ca şi mălieşu’ cel dulce, la ţest. În alte locuri, mălaiul se amestecă cu dovleac fiert. Unii ţărani bogaţi şi chiar orăşenii mănâncau altădată, când nu se pomenea de atâtea dulciuri, un fel de plăcintă din mălai, preparată în tingire sau în tigaie, astfel: se tăia mămăliga felii şi se aşezau mai multe rânduri de mămăligă şi de brânză, alternativ, apoi pe deasupra se punea unt şi aşa se băga la cuptor... ► În medicina veche, mătasea de porumb se prescria ca diuretic, însă babele de la ţară erau adevăratele experte în tămăduirile pe bază de păpuşoi, astfel: ● când se oprea udul se luau 2-3 strujeni, vârfurile de la o mătură de grădină, 10 rădăcini de magdanos (pătrunjel), se tocau mărunţel la un loc, se fierbeau în apă, se strecurau, iar apa se bea în mai multe rânduri amestecată cu sămânţă de in pisată. ● ceaiul de mătase de porumb se bea pentru piatră la beşica udului. ● cine vedea pentru întâia oară în an un păpuşoi înflorit îi lua obligatoriu mătasea, o usca, o punea în rachiu şi o bea când îl prindeau frigurile. ● la hemoragie se bea ceai de ciocane de porumb amestecate cu coajă de stejar. ● pentru bubele de pe cap şi contra cheliei se spala cu leşie de ciucălăi. ● când cineva avea durere de pântece se înfăşura cu mămăligă caldă, pusă în cârpe. ● tot mămăliga caldă, amestecată cu măduvă de falcă de porc şi cu fiere de porc, peste care se turna unt de neft, se mai punea la bolfele (ganglionii) de la gât. ● de guturai sau de tuse scăpai trăgând pe nas fum de mălai ars. ● opăreala copiilor (iritarea pielii, mai ales la funduleţ) din cauza udului se trata presărând local cu mălai cernut prin sita deasă, de cozonac. ● pentru obrinteală (hernie) se înmuia mălai în chişleag şi se punea între petice, care se aplicau pe partea bolnavă. ● tot la obrinteală se mai punea mălai amestecat cu rachiu... ►Fitoterapeutica modernă (Bojor & Alexan) recomandă mătasea de porumb ca adjuvant pentru: ● Stimularea diurezei : ■infuzie din o linguriţă mătase la o cană de apă, se beau 2-3 căni pe zi. ■infuzie din 2 linguri mătase la o cană de apă, se iau 3 linguri zi. ● Calculi biliari: ■infuzie din 2 linguri mătase porumb la o cană de apă, se bea câte o lingură la 3 ore. ● Cistită, infecţii urinare, colici nefretice, uretrite: ■infuzie din o linguriţă mătase la o cană de apă, se beau 2-3 căni pe zi. ■infuzie din 2 linguri mătase la o cană de apă, se ia câte o lingură la 3 ore. ● Colică renală: ■infuzie din o linguriţă mătase la o cană de apă, se beau 2 căni pe zi, una dimineaţa, cu o oră înainte de micul dejun, iar alta în cursul zilei. ■decoct din 30 g la un litru de apă, se fierbe la foc domol 2 ore şi se bea în cursul unei zile. ● Hidropizie (dropică, boală de apă): infuzie din 2 linguri mătase porumb la o cană apă, se ia câte o lingură la 3 ore. ● Insuficienţă renală (uremie): infuzie din o linguriţă mătase de porumb la cana de apă, se beau 2-3 căni pe zi.

Nota bene: articol nefinisat (fara... rezonantze avepesti). S-avem putintica rabdare...

Ia uite-i cum se strâng, românaşii... Le e dor de Casă, dragii de ei...
Au plecat olteni la coasa...